economia pe vremea lui Ceaușescu
Acum câteva zile am postat pe un site de socializare o opinie referitoare la distanța abisală dintre România înainte de prăbușirea comunismului și România de azi, la 15 ani de la intrarea în Uniunea Europeană.
Postarea mea a stârnit interesul, din moment ce am înregistrat sute de comentarii și de redistribuiri. De aceea, m-am gândit să o reiau, într-un articol, care să fructifice și unele dintre comentariile primite, pentru care mulțumesc celor care s-au ostenit să fie de acord, sau să nu fie de acord, cu ceea ce am scris eu
Aș începe cu o istorisire veche de mai bine de 10 ani, când Banca Națională a aniversat 130 de ani de la înființare. Atunci, în 2010, au fost invitați câteva zeci de experți internaționali, care ne sprijiniseră să construim o bancă centrală modernă în primii ani de la căderea comunismului. Cei mai mulți dintre ei pierduseră contactul cu țara noastră, iar invitația de a reveni la București a fost o bună ocazie de a reînnoi legăturile. Ei bine, toți acești oameni, dar toți, au spus că pur și simplu nu mai recunosc Bucureștii, că orașul de acum nu mai seamănă deloc cu cel de care iși aminteau ei – o dezvoltare pe care nu și-ar fi putut-o imagina. De atunci a trecut mai bine de un deceniu.
Economia a continuat să crească, iar un număr semnificativ de orașe (Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu, Oradea, ca să dau doar câteva exemple, nu doar București) au trăsături care le înscriu la standarde europene
Cu toate acestea, sunt mulți, foarte mulți cei care minimalizează evoluția României de după prăbușirea comunismului, care strâmbă din nas, iar unii au indecența să afirme că “era mai bine înainte de căderea regimului comunist”. Ba chiar, mi se pare, cu cât evoluția este mai vizibilă, cu atât se intensifică intervențiile celor care neagă progresul țării. Pot pune o parte din aceste intervenții pe seama recrudescenței propagandei rusești, după declanșarea oribilului război din Ucraina.
De asemenea, nu puțini sunt cei care, prea tineri ca să fi avut experiența directă a vieții în ultimii ani ai comunismului din România, înghit pe nemestecate tot felul de gogoși, de genul “dar nu era șomaj” sau “statul dădea casă la toată lumea” – piese de rezistență într-o propagandă pe cât de deșănțată, pe atât de mincinoasă (cum să spui că statul “dădea” casă, când nu aveai voie nici măcar să o cumperi, dacă nu aveai “buletin de București”?)
Acum câteva luni, într-o conferință la care am luat parte, am vorbit despre evoluția produsului intern brut al României – care a crescut de la mai puțin de 20 miliarde de euro în 1990, la peste 240 de miliarde de euro în 2021, potrivit datelor Eurostat
Ca economist, mi s-a părut că această creștere, de peste 12 ori în 32 de ani, ar fi suficient de elocventă. Se pare că nu este. Unii au plecat de la faptul că în 1990 nu exista euro, ceea ce este adevărat, dar nu e relevant, pentru că seriile statistice se pot cu ușurință completa pe seama parității dintre euro și monedele țărilor care au renunțat la monedele lor naționale. Alții au avut o critică mai substanțială, legată de inflația din țările UE (sau, după caz, din SUA, pentru calculele făcute în dolari). Dar nici această critică nu schimbă fundamental datele problemei.
Astfel, pentru SUA, unde sunt serii lungi de statistici ale prețurilor, între anul 1988 și 2021 (ani la care m-am referit în comentariul meu) deflatorul PIB a fost 200,55%, ceea ce înseamnă că prețurile s-au dublat în acest interval. Pentru euro, statisticile oficiale pornesc din 1995, cu 4 ani înainte de apariția euro ca monedă virtuală și 7 ani înainte de a deveni monedă efectivă. Între 1995 și 2021, deflatorul PIB cumulat a fost de 153,2%. Nu sunt cifre neglijabile, dar nici nu denaturează concluzia, dacă creșterile care s-au produs în economia românească, exprimate în valută, sunt de ordinul zecilor de ori.
Mai fac un efort pentru a arăta distanța abisală dintre România comunistă și România de azi și am să mă refer la un domeniu unde nu prea ai cum să falsifici rezultatele, cum făcea regimul Ceaușescu cu producția agricolă a României: este domeniul exporturilor
Cum au evoluat lucrurile aici? În perioada comunistă nivelul total al exporturilor nu a depășit în niciun an valoarea de 10 miliarde de dolari. De fapt, chiar și această cifră reprezintă o mistificare grosolană a realității, întrucât jumătate o reprezentau exporturi în așa numite ruble transferabile, convertite în dolari la un curs fantezist. Iar exporturile în ruble transferabile reprezentau pur și simplu produse pe care nu le-ai fi putut vinde în valută convertibilă. Din cele 5 miliarde de dolari exporturi în valută convertibilă, în ultimii ani comuniști, produsele agricole ajunseseră să reprezinte până la 800 de milioane de dolari. Acesta era tot rezultatul financiar al înfometării populației, al cozilor nesfârșite pentru a găsi ceva de pus pe masă: exporturi totale mai mici decât un miliard de dolari!
Aceasta era marea performanță a economiei comuniste. Nu mai spun că, între cele 4,2 miliarde de dolari exporturi rămase, o parte erau mașinării cu plata peste 10-20 de ani, că doar așa puteau să fie cât de cât competitive; vorbim despre exporturi de mai multe miliarde de dolari (în Irak, Libia și alte țări) care nu au fost niciodată plătite! Aceasta era forța economiei românești: PIB de 20 de miliarde de euro și exporturi în valută convertibilă de vreo 4 miliarde de euro.
Anul trecut exporturile României au totalizat 98 miliarde de euro (sau 116 miliarde de dolari)
Și atunci, unde putem să regăsim minunata industrie comunistă, după care avem și azi coruri de bocete? Numai exporturile din 2021 sunt de vreo 5 ori mai mari decât tot produsul intern brut din 1990. Da, cifrele sunt nedeflatate, dar am arătat mai sus cât a fost deflatorul în SUA și în Uniunea Europeană. Nu schimbă deloc esența: minunata industrie comunistă nu producea mai nimic, doar dădea de lucru în aparență multor mii de oameni; iar adevărul este cel mai bine reliefat de cel mai sintetic indicator al performanței: nivelul exporturilor.
Am fost criticat pentru un presupus ton triumfalist al postării mele. Eu nu cred că ar fi așa, dar respect opiniile cititorilor mei, așa că fac următoarele precizări:
1. Da, există discrepanțe mari de la orașe mari la regiuni rurale. Autoritățile române au preferat de multe ori să dea ajutoare sociale decât să adopte politici care să ii determine pe cei care trăiesc din asemenea ajutoare să iși găsească de lucru.
2. Da, numărul celor care au salariul minim este uriaș, 32% din totalul salariaților. Dar sistemul de impozitare, prin care peste 42% din venitul brut este impozit sau contribuție socială, a transformat fentarea fiscului într-un sport național; o parte, nu pot ști cât de numeroasă, între cei cu salariul minim fie primesc “bonusuri” direct în plic, fie de fapt sunt mici întreprinzători care își trec salariul minim, iar ei trăiesc din repartizarea profitului, care are un regim fiscal net mai avantajos.
3. În general, regimul fiscal din România adâncește discrepanțele, în loc să le atenueze. Nu, nu mă gândesc la mult trâmbițatul impozit progresiv pe venit, pe care ideologia stângistă îl transformă într-un mare (și fals) cal de bătaie. (Fals pentru că marile deficite de azi nu vor putea fi surmontate majorând un impozit care aduce doar putin peste 2 la sută din PIB).
Îți recomandăm:
Mă refer la scutirile de impozite pentru unele profesii și activități (IT, construcții, iar mai nou agricultură și industrie alimentară), dar și la fabuloase “scăpări” din legislație (iar aici îl voi cita, de exemplu, pe bine cunoscutul avocat Gabriel Biriș, care arată că el plătește mai puțin impozit decât secretara lui) precum și la alte clase întregi de venituri (precum dividendele sau veniturile din chirii) pentru care impozitul este un fel de glumă. Adică, veniturile din munca salariată sunt deja suprataxate, cu efect de descurajare a muncii performante, bine plătită, iar multe alte categorii de venituri sunt semnificativ sub-impozitate.
4. Unul dintre cele mai grave eșecuri ale clasei politice este numărul enorm de mare de români care au emigrat, ceea ce arată cât de serioase sunt problemele cu care ne confruntăm, faptul că sunt prea mulți cei care și-au pierdut speranța de mai bine în țara în care s-au născut.
În concluzie, nu trăim nici pe departe într-o țară unde toate lucrurile merg bine. Dar orice comparație cu perioada comunistă este absurdă de-a dreptul.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: economia pe vremea lui Ceaușescu
