Pe vremuri circula un banc despre sfârșitul lumii, care pentru noi românii ar veni mai târziu pentru că oricum suntem cu 100 de ani în urma americanilor. Lăsând la o parte bancul, această rămânere în urmă față de țările civilizate este reală. Ceea ce este mai grav, se pare că nimeni din administrația centrală sau locală nu încearcă să schimbe ceva. Și nu vorbesc aici de lucruri complicate, de mega-lucrări publice de infrastructură națională. Vorbesc despre chestii mici, mărunte, la îndemâna oricărei autorități contractante.
Dar asta este, așa cum spunea un înțelept, care nu se află printre favoriții mei, „trăim în România și asta ne mănâncă tot timpul”!
Și nici nu vreau să vorbesc despre enigmele transformărilor de neînțeles ale ultimilor ani. Nu vreau să amintesc despre unul dintre cei mai slabi prim miniștri pe care i-a avut țara asta, un „yes man” perfect al președintelui lui. Omul care nu știa că pe autostradă nu există sensuri giratorii. Omul care ne explica dificultatea construirii autostrăzilor prin specificul mioritic adus direct din filozofia lui Blaga – „deal-vale-deal-vale”. Acest om s-a transformat peste noapte în primarul model al țării… Ei bine, ceea ce am eu de spus este mult mai simplu.
Într-una dintre primele zile ale săptămânii trecute, vin seara de la birou. Surprinzător pentru ora aceea înaintată, găsesc unul dintre locurile mele de parcare favorite neocupat
Dau să-l ocup, dar îmi dau seama că locul rămăsese liber datorită lucrărilor de pe spațiul verde, marcate printr-o bandă de plastic galbenă care se agăța și de doi dintre stâlpii plantați pe marginea trotuarului pentru a împiedica parcarea autoturismelor cu două roți pe trotuar.
Deoarece a doua zi munceam de acasă și nu aveam chef să cobor dis-de-dimineață pentru a muta mașina, mi-am căutat alt loc de parcare, unde mașina putea rămâne în siguranță și peste zi.
Întorcându-mă apoi spre casă pe jos, m-am uitat de curiozitate să văd ce se întâmplă
Se săpase o groapă destul de mare în jurul unor conducte destul de subțiri. Probabil că una dintre ele era spartă și trebuia înlocuită.
Vineri am ajuns acasă mai devreme decât de obicei. Am parcat chiar lângă locul cu pricina, fără să împiedic o eventuală intervenție a doua zi. Iarăși, curiozitatea, care omoară pisicile, m-a făcut să mă uit în groapă, să văd ce s-a întâmplat
Într-adevăr, se înlocuise cam un metru și jumătate dintr-o conductă. Partea nouă era ușor de recunoscut, fiind roșie față de griul închis al celei vechi. Și mai rămăsese o bucățică nefolosită de conductă roșie aruncată prin groapă. Probabil veniseră cu o bucată mai mare, au tăiat-o la dimensiuni. Ceea ce nu le-a mai trebuit au lăsat acolo.
Îți recomandăm:
Deci 4-5 zile pentru a înlocui o bucățică de conductă și o groapă deschisă timp de mai mult de o săptămână. Asta se întâmplă pentru că în weekend nu s-a apropiat niciun muncitor de ea. Cum credeți că se rezolvă o asemenea problemă la Paris, orașul cu care era asemănat Bucureștiul în urmă cu circa 80 de ani?
În cele 12 luni trăite acolo la începutul anilor 90, am avut ocazia să văd o lucrare similară, dar de mai mare amploare, desfășurată pe bulevardul Pasteur în apropierea căruia locuiam.
Până la muncă făceam pe vremea aceea o oră și jumătate, schimbând trei mijloace de transport: metrou, tren și autobuz.
De aceea când voiam să mă întorc în Paris devreme, pe la ora 18, ca să mă mai pot plimba un pic pe străzi, plecam de acasă la 6 dimineața. Atunci când nu aveam mare lucru de făcut seara, plecam un pic mai târziu. Pe la șapte și jumătate, programul de muncă fiind flexibil, cu obligativitatea de a ajunge dimineața între 7 și 9:30. Iar de plecat puteam pleca după 16:30 și până la 19:30.
Într-una dintre aceste zile în care am plecat mai târziu de acasă, am observat, chiar după ce am întrat pe bulevardul Pasteur, în drumul spre stația de metrou cu același nume, o echipă de muncitori, care marcaseră o porțiune de trotuar și începeau, în ciuda orei matinale, să taie asfaltul
După echipamentele și materialele pe care le depozitaseră astfel încât să nu încurce în niciun fel circulația pietonală, mi-am dat seama că este vorba de înlocuirea unei conducte, care probabil trecea sub și de-a lungul trotuarului.
Din nou mi-am făcut griji: „Să vezi praf, noroi, mizerie! O să trebuiască să-mi curăț pantofii, să mi-i fac cu cremă și să-i lustruiesc în fiecare zi…”
Îți recomandăm:
Zgomot, kitsch, aer murdar, prost gust. București, poluare și nu doar atât
Ei bine, nu a fost nevoie, pentru că seara groapa era astupată și doar culoarea diferită a asfaltului proaspăt mai marca locul lucrărilor de peste zi. Ceva mai încolo se vedeau echipamentele așezate frumos, pentru a nu încurca circulația, protejate cu panouri mari de jur împrejur. M-am uitat un pic mai atent să văd ce făcuseră.
Urmele indicau doar înlocuirea unei benzi de asfalt cu lățimea de vreo 20 de centimetri și vreo cinci-șase metri lungime. Și timp de vreo 3 săptămâni am văzut același lucru. Dimineața marcau spațiul de lucru al zilei respective, începeau să taie asfaltul, iar seara totul era curat. Niciodată nu a fot lăsată vreo groapă peste noapte! Nu, oamenii tăiau și decopertau doar atât cât știau că vor fi în stare să termine și să închidă în aceeași zi!
M-am gândit atunci: oare când vom ajunge și noi să facem asta la București? Și iată că au trecut aproape 30 de ani de-atunci și încă nu s-a întâmplat!
Și nu cred că șefii firmelor de lucrări publice sau decidenții din administrația locală nu au văzut și ei între timp cum se lucrează în cealaltă parte a Europei. Slavă Domnului, de plimbat s-a plimbat toată lumea prin țările civilizate… Dar dacă nu i-a tras nimeni de urechi, au rămas la vechea vorbă românească: „Las-că merge și-așa! Timpul trece, leafa merge, hai cu drag muncim!”
Iar noi, cetățenii, care-i plătim pe toți din taxele și impozitele noastre – și nu uitați că pe lângă taxele și impozitele local, din salariu dăm la stat 45% care nu știm de ce gaură neagră bugetară sunt mâncați, putem doar să mormăim nemulțumiți în barbă, pentru că oricum nu ne bagă nimeni în seamă dacă venim cu vreo propunere.
Voi ce credeți că trebuie făcut?
Lucrări publice
