Toată ziua, bună-ziua, discutăm doar despre respectarea drepturilor. Cutare minoritate își cere drepturile. Este o inflație generală de drepturi. Drepturilor clasice ale omului li s-au alăturat o sumedenie de alte pretenții afirmate ca drepturi. Liberalismul a ajuns să fie considerat un clasor de drepturi. Cine consideră ridicolă această evoluție este catalogat drept „iliberal”.
De parcă buna conviețuire în societate se poate rezuma la stabilirea exactă a drepturilor
„Ce rost are să formulăm, pe hârtie, reguli pentru conduita socială, când noi ştim că, în realitate, lăcomia, lașitatea, violența și trufia ne vor împiedica să le respectăm? Nu îi poți face pe oameni buni prin lege: și fără oameni buni, nu poți avea o societate bună” – spunea C. S. Lewis.
Fapt este că nimeni nu mai vorbește despre cât de important este să fii om bun, despre însemnătatea evoluției noastre personale în direcția dezvoltării virtuților
Nu mai știm cum să formăm oameni buni. A fii om bun a devenit, în cel mai bun caz, sinonim cu a fi respectuos față de drepturile celorlalți, oricare ar fi ele. Dar între „bine” și „drepturi” stă un univers întreg.
Să luăm un exemplu simplu. Este dreptul meu să mă hrănesc
Dar cum este bine să mă hrănesc, ce este bine să mănânc, cât de des și cât de mult? În mod evident, una este a-ți exercita dreptul, alta este a face bine.
Îți recomandăm:
Cât costă să înființezi un ONG și cât durează să începi să faci bine
Alt exemplu. Am dreptul să îmi exprim gândurile.
Dar este bine să spun orice, oricând, oricui? Veți fi de acord că nu. Așadar, una este dreptul la liberă exprimare, altceva este aruncatul cu pietre când deschidem gura. Dacă nu știm despre ce vorbim, atunci vorbim ca proștii. Dacă, atunci când vorbim, urmărim un interes personal pe care nu îl divulgăm, înseamnă că facem propagandă sau vrem să păcălim audiența. În orice caz, facem rău.
Pentru a elimina un posibil dubiu, subliniez că această chestiune este distinctă de problema clarificării și a trasării cu precizie a drepturilor. Ca exemplu despre cum fixăm limitele drepturilor, să analizăm o situație asociată tot cu dreptul la liberă exprimare. Dacă cineva are dreptul să publice o carte sau să critice o idee, această libertate este absolută în perimetrul propriului patrimoniu și a convențiilor încheiate cu terții; nu este admisibil (drept) să furăm bani pentru a ne publica memoriile și nici să intrăm neinvitați în sufrageria cuiva pentru a-l informa cu privire la starea vremii sau a politicii. Dacă procedăm așa, atunci încălcăm drepturile altora.
Da, drepturile se ciocnesc mereu și clarificarea lor este extrem de importantă, însă problema pe care o discutăm aici este una diferită
Ce doresc să vă spun este că pacea și buna conviețuire în societate nu se pot reduce la respectarea drepturilor cu strictețe. Să luăm câteva exemple. Este prostituția un drept al omului? Este dreptul nostru să organizăm un flash mob dezbrăcați la metrou? Avem dreptul, ca proprietari ai unei bărci, să refuzăm să salvăm copilul ce se îneacă în lac? Avem dreptul să promovăm consumul de droguri, știind că el distruge persoanele? Poate că da, însă prin exercitarea acestor drepturi facem rău.
Activiștii drepturilor nu par conștienți de această problemă. În prezent, nu doar că suferim de pe urma avalanșei de drepturi, ci și suntem somați sau stimulați să ne placă
În ceea ce privește respectarea drepturilor, activiștii insistă că nu poate exista nici un „dar”, nici o replică, nici o altă discuție peste cea referitoare la drepturi. A respecta dreptul cuiva înseamnă automat a face bine, punct. Nu există o altă definiție a „omului bun”, decât cea a omului care iese la mitinguri pentru drepturi. Astfel, activiștii drepturilor devin talibanii unei viziuni ideologice obtuze.
În realitate, pot să respect dreptul cuiva, DAR să nu îmi placă ce face el. Pot să respect alegerea cuiva, DAR să nu o consider “normală”, ci exprimarea unui viciu. Pot să respect decizia cuiva, DAR să consider că face rău. Nu ar trebui să fiu oprimat, cenzurat, amenințat pentru că îmi exprim aceste gânduri.
Chestiunea asta privește direct liberalismul
Mulți filosofi au circumscris liberalismul la simpla aplicare a științei în planul guvernării; alții l-au redus la stabilirea drepturilor, reducându-l chiar până la apărarea unui singur principiu, cel al non-agresiunii. Istoria a arătat că în ciuda coerenței logice remarcabile și a clarității principiilor sale, liberalismul nu a fost aplicat cu consecvență nici în patria și perioada sa de glorie: Anglia începutului de secol XIX. Succesul său limitat se explică poate prin eșecul acestor filosofi de a sesiza atât rădăcina cât și vocația liberalismului. Refuzul de admite conexiunea inerentă dintre libertate (drepturi) și moravuri a împiedicat liberalismul să își fructifice admirabilul său program. Dreptul omului la proprietate, scria Karl Marx, “este dreptul la egoism”. Pe frontispiciul programului liberal ar trebui să se răspundă: dreptul de proprietate este șansa omului de a-și cultiva virtuțile.
