Despre copii, leadership și mediul toxic din jurul nostru. În urmă cu câteva zile, descopeream pe LinkedIn o postare ce mi-a atras atenția. Aceasta este scrisă de către Csibi Magor. Nu puteam trece peste ea.
Ce spune Magor în respectiva postare
„Avem lideri și manageri care supraapreciază competiția și perfecționismul, pentru că avem o cultură bazată pe competiție și perfecționism. Consecința este că acești lideri și manageri caută oameni care nu greșesc niciodată. Așa se explică ușor de ce majoritatea managerilor alege să vâneze greșeli ca să poată să intervină prompt când nu merge ceva bine. Problema este că acest mecanism omoară inițiativa și motivația oamenilor, care rapid vor înțelege că dacă nu faci mai nimic, nici nu ai cum să greșești. Vânarea greșelilor de cele mai multe ori generează lucruri negative. Obiectivul oamenilor va fi să greșească mai puțin ca ceilalți, fără neapărat să se gândească la potențialul lor sau la ce ar putea să facă în mod ideal. Asta va opri colaborarea între ei, iar acest lucru cuplat cu dorința de a evita greșelile poate să ducă la organizații aproape paralizate. Cum ar fi dacă în loc să vânăm greșeli, am vâna comportamente pozitive? În loc să pedepsim ce nu facem bine, mai bine răsplătim când cineva face ce trebuie?”
Postarea sa a atras foarte multe reacții și comentarii. Unul dintre acestea mi-a atras atenția, în mod special. Aparține unui membru LinkedIn. Îl redau mai jos:
„Îmi zice antrenorul de înot că fiul meu e un fel de copil minune și îmi recomandă să îl duc la olimpici. Mamă fericită, deja îl vedeam pe podium, îi zic fericită si entuziasmată cât de tare ar fi. Am totuși inspirația să îl întreb ce părere are. Răspunsul lui – refuz categoric – m-a luat complet pe nepregătite: Mami, nu vreau să concurez cu nimeni. Merg, în continuare, îmi place sa învăț si sa-mi depășesc recordul de stat sub apă. În nici un caz competiție”
Ăsta e momentul în care am văzut cât de mult mai am eu de crescut. Cât de adânc e înrădăcinată prostia asta cu competiția, mai bun decât, mai pe scenă în centru, mai… mai… Copiii pot fi cei mai buni profesori, cu condiția să îi ascultăm. Și să nu-i stricăm cu ce credem noi. Ce faci o să se vadă când vor crește minunile astea, preferabil cât mai mulți nealterați de tiparele noastre limitative.”
În continuare, o situație pe care am trăit-o cu băiatul meu
Eram în turneu de fotbal, în urmă cu vreo 2 săptămâni. Trec peste alergătura și somnul copilului în mașină, pe drumurile in cerc intre Neptun, Mangalia si Vama Veche. Copilul trebuia să fie odihnit și dacă stăteam pe loc, se trezea și cum meciurile s-au desfășurat la interval de 5-6 ore altă soluție nu aveam. Și cum toata ziua a plouat, am stat mai mult pe terase si in mașină…
Îți recomandăm:
Suferința unui copil de 5 ani: „De ce doamna își pierde răbdarea cu noi și spune că suntem răi?”
Ce mi s-a părut din categoria „Așa nu!” este reacția unor părinții care asistau la jocul propriilor copii
Galeria noastră eram printre cele liniștite. Se mai auzea cate un „Haide!”, „Luptă!”, „Bravo!”, din când în când si aplauze, „Goool”. Fără înjurături sau huo, că nu se face.
Însă nu credeam ca o sa văd vreodată părinți care înjură echipele adverse, inclusiv pe copii, care fluieră sau care înjură ca niște ultrași. Vorbim despre copii de 7-10 ani, care numai un exemplu pozitiv nu primesc de la o astfel de audiență.
Mă întreb, ai 45 de ani, copil de 7-10 ani, acesta joacă fotbal la o echipa oarecare. O face de plăcere și își face prieteni. Chiar este nevoie să înjuri ca birjarul sau să ai un comportament isteric? Unii chiar violent. Pana la urmă, copiii joacă de plăcere, cei mai mulți dintre ei, nu vorbim de vreo trupă de Cristiano Ronaldo în devenire.
Spre deosebire de generația noastră, ei nu mai pot juca fotbal in spatele blocului
O fac într-un cadru organizat însă. Își creează relații de prietenie și învăța să socializeze, să se integreze într-un grup. Copiii învață ce este solidaritatea și spiritul de echipă. Copiii învață să lupte.
Tot acest efort ar trebui sa fie unul constructiv și să aibă în prim plan copiii și relațiile dintre ei. Asta nu înțeleg mulți. Aș vrea sa văd mai putina înverșunare, mai puțini nervi și mai multă orientare către copii. Înțeleg că poate unii sunt frustrați că nu au ajuns la AC Milan, însă probabil nici cei mai mulți dintre copii nu vor ajunge.
Înțeleg că parlamentul și ceea ce se întâmplă pe stadioane este oglinda actualei societăți românești, însă copiii sunt copii, nu ar trebui să audă înjurăturile galeriei și cu siguranță nu trebuie expuși nervilor unor ciudați.
Ce mai mulți părinți nu înțeleg despre ce este vorba în sport, iar asta vine din lipsa de educație pe care, din păcate, o vor transmite si propriilor copii.
Îți recomandăm:
