„E adevărat că era în stare gravă, dar de ce să moară așa? Mama mea… E adevărat că era în stare gravă, dar de ce să moară așa? E adevărat că era în stare gravă, dar de ce să moară așa? Mama mea… De ce să moară așa, arsă, într-o moarte atât de groaznică?”
O femeie a repetat întrebările de mai sus de câteva ori într-un interviu luat de reporteri la, în urma incendiului de la spitalul de boli infecțioase.
Nici nu știu cum să continui acest articol, nu pot și nici măcar nu vreau să-mi imaginez nici măcar o secundă ce ar putea simți o persoană în astfel de momente. Îmi este efectiv teamă să mă pun în locul femeii care a spus lucrurile de mai sus. Nu pot duce o astfel de emoție.
7 morți în incendiul din Constanța la secția ATI a Spitalului de Boli Infecțioase din Constanța
Am tot repetat în ultimele luni că măsurile restrictive sunt luate de frica spitalelor și nu de frica bolii. Încă de la Colectiv încoace ni se tot demonstrează cât de bolnav este sistemul nostru de sănătate și că nu putem face față unor tragedii de astfel de proporții. Pandemia de Covid-19 a băgat infrastructura de sănătate în moarte clinică. Toate restricțiile sunt luate pentru a micșora numărul de îmbolnăviri, astfel încât să fie redus cât mai mult numărul de internări, prin urmare și numărul persoanelor care ajung la ATI. Pentru că, vedem foarte clar de un an încoace, spitalele ard unul după altul. Nu avem capacitatea de a gestiona un număr foarte mare de internări.
Iar la acest moment statului îi este mult mai ușor să insiste și să promoveze vaccinarea obligatorie, alături de măsuri restrictive, decât să se apuce să renoveze și să construiască spitale. În ultimii 30 de ani nu am fost în stare nici măcar să schimbăm sistemele electrice, care acum încep să cedeze sub presiunea aparatelor necesare în secțiile ATI. Dacă am fi avut dublul sau triplul cazurilor de Covid-19, oare ce am fi făcut? Oare dacă, Doamne Ferește, mâine vom avea un cutremur foarte puternic, ce facem?
Îți recomandăm:
Sănătatea este cel mai important bun al nostru. Când ne dăm seama că trebuie să protejăm acest bun
Acum se vor căuta iar vinovații și nu va răspunde nimeni. Așa cum am mai scris și întrebat, dacă cineva își va da demisia acum, cu ce va ajuta? Din păcate, în astfel de tragedii, demisiile de onoare nu ajută cu absolut nimic. Demisiile nu învie oameni și nu construiesc spitale.
Pe de altă parte, toți decidenții politici repetă aceeași placă „avem de toate, totul e în regulă, suntem pregătiți”. Niciodată nu suntem pregătiți. Nici la revoluție nu am fost pregătiți. Și nu suntem nici acum. Și nici nu vom fi pregătiți, dacă nu schimbăm ceva. Iar schimbarea ar trebui să înceapă de la fiecare dintre noi. Să fim mai implicați, să fim mai critici cu oamenii pe care îi alegem, să fim mai incisivi, să cerem mai mult. Să tragem statul la răspundere!
Dar oamenii au trecut prin atât de multe situații neplăcute în relația cu statul. Oamenii au ajuns să fie scârbiți, dezinteresați și dezamăgiți. Nu mai au putere și nici nu mai au arme cu care să lupte
Aleg calea emigrării și preferă să-și trăiască viața în alte țări. Oamenii nu mai pleacă pentru salarii mai mari, pleacă pentru un trai mai decent, pentru servicii medicale de calitate, pentru educație de calitate, pentru o viață mai bună.
În timp ce România rămâne fără cetățeni și ard spitale, iar educația stagnează, politicienii ne promit reforme după reforme și dezvoltarea țării
Însă aceste lucruri se întâmplă doar pe hârtie. De cele mai multe ori țara ajunge să fie blocată de câte o criză. Oferta politică s-a schimbat în ultimii 30 de ani de nenumărate ori, dar până și „oamenii noi” au fost depășiți de situație și înghițiți de mirajul puterii politice. Nu s-a schimbat nimic cu adevărat, abia în câteva locuri putem observa mici schimbări, dar insuficiente.
Îți recomandăm:
România este prinsă în trenul dezvoltării, undeva între 1989 și reforme pe hârtie, blocată pe calea ferată, cu locomotiva stricată, fără căldură sau aer condiționat în vagoane, nu-i aduce nimeni o sticlă cu apă, iar mecanicii privesc stingheri către călători, scărpinându-se în cap și spunând „avem de toate, totul e în regulă, suntem pregătiți”.
Mai avem mult până departe. Tot ce putem face este să sperăm că nu vom ajunge vreodată în spitalele de stat pentru care plătim obligat-forțat bani mulți, an de an și nu avem nici cea mai mică siguranță că nu vom arde de vii.
