„Tată, de la mine s-o ai: poți să duci un român în spate 10 ani, dacă-l pui jos tot țiganul naibii o te facă”.
Taică-meu a lucrat 45 de ani numai între români. Cu multă muncă și cu și mai multă seriozitate ajunsese un fel de șef în portul din Galați, ceea ce îl transformase într-o țintă pentru cei ce nu vedeau cu ochi buni faptul că sunt coordonați de o „baragladină”. De multe ori auzea cuvântul „cioară” sau era trimis la Bug atunci când cerea ca fiecare să-ți facă treaba. Auzea cuvântul ăsta de multe ori și mai întotdeauna ne dădeam seama că a avut o zi proastă atunci când vedeam că, odată ajuns acasă, ne strângea în brațe fără să spună vreun cuvânt. Tăcerea lui ne apăsa, situație care transforma atmosfera din mica noastră casă într-una ce aducea aminte de o criptă.
„Haideți, fiți și voi mai veseli că doar nu a murit careva! Toată lumea să se spele pe mâini și să treacă la masă!” suna vocea mamei care avea darul să-l trezească și să-l facă să se scuture de gândurile ce-l sufocau. „Mircea, sperii copiii! Lasă-le, Doamne iartă-mă, de gânduri că vorbim noi mai încolo”. Șoaptele mamei îi smulgeau un zâmbet care, în condițiile date, îi schimonoseau și mai mult fața.
La masă de-abia mânca. Bea multă apă și bărbia îi tremura ușor. Râsetele care ne însoțeau mesele în mod obișnuit, erau înlocuite de sunetele stridente ale lingurilor ce atingeau farfuriile oarecum nervos. Nimeni nu vorbea, conștienți fiind de ceea ce urma după.
După masă ni se spunea că trebuie să fim „de două ori mai bun decât un român pentru a fi tratați la fel”, că „suflet de român nu poți să cumperi” și că trebuie să nu acceptăm ca cineva să-și bată joc de noi. El, și femeia de lângă el, înghițeau toate mizeriile provocate de rasism, sperând că ai lor copii o vor duce mai bine.
În fiecare zi se băteau cu umilințele la care erau expuși și nu au putut însă să ne păzească suficient de cei care îți arătau limitele sufletului lor, oferindu-ne ura pe care o înmagazinau în ei.
Și totuși, tatăl meu a greșit. Viața mi-a oferit zeci de exemple de români care au trecut peste orice diferență pe care noi o reprezentam și care au trecut peste culoare, etnie și relativa stare de pauperitate în care noi trăiam. Am avut partea de Oameni (cu O) care, în ciuda a ceea ce au fost învățați încă din copilărie – vezi proverbul „Țiganul nu e om nici în ziua de Paște”- s-au încăpățânat să vadă potențialul și să mă judece după ceea ce fac, nu după ce au învățați că cei ca mine fac.
Și atunci m-am întrebat dacă ceea ce îmi spunea tata, era acoperit, pe de-a-ntregul, de realitatea pe care o trăiam. Acela a fost momentul în care am descoperit, așa cum au făcut și ei la vremea lor cu alte valori și credințe la care au fost expuși, limitele educației primite de acasă, „descoperind” că nu „românii” erau problema, ci doar niște indivizi; că nu pot transfera o vină individuală asupra unui grup întreg; că trebuie să-mi folosesc mintea pentru a înțelege tot ceea ce mă înconjoară; și, nu în ultimul rând, că eu însumi nu sunt fără de păcat. Însă, și această abilitate non-cognitivă, cea de a mă îndoi și de a chestiona tot ceea ce mă înconjoară, mi-a fost transmisă tot de ai mei.
Eu cred că fiecare părinte dorește ce e mai bun pentru copilul lor, chiar și rasiștii. Eu unul sunt conștient că din dorința ca al nostru copil să nu fie victima celor „răi”, transmitem către noua generație, generalizând, chiar și valorile dihoniei.
Știu că generalizările care construiesc prejudecățile sunt „normale” în orice societate și trebuie a fi înțelese pentru a putea fi schimbate. Nu zic ”acceptate”, ci înțelese. Pentru că schimbarea se poate produce doar în condițiile în care noi înșine îl înțelegem pe celălalt și încercăm să deconstruim stereotipurile, prin acțiune concretă, oferind contexte de învățare care să ne facă să ne îndoim de ”adevărul” pe care credem că il știm.
