Rata șomajului se plasează în România la 5%, în Polonia e 3%. Dar n-a fost mereu așa. De fapt, pe la noi tot cam atât era, dar la ei se găsea la cote de cinci ori mai mari. La ei, ca şi la americani sau germani, pe momentele de criză, șomajul acționează ca element de ajustare şi repoziționare economică.
Oare cum e mai bine, ca la noi sau ca la ei? Haideți să deschidem cartea și să aflăm. Atunci când există presiuni salariale nesusținute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe două căi: inflație sau șomaj. Noi am mers pe mâna inflației. Polonia a ales cealaltă cale.
Stabilitatea macroeconomică a fost obținută în România pe seama transformării șomajului în povară fiscală, cu precizarea că inflația e tot o formă de taxare, care n-are nevoie de legiferare. Drept urmare, avem salariile mici și sigure preferate de români în sondaje. Polonia s-a debarasat însă de lucrătorii a căror muncă aducea o valoare adăugată scăzută și, pe această bază, le-a mărit salariile celorlalți. Dar nici pe disponibilizați nu i-a lăsat de izbeliște, a încercat să atragă cât mai mulți investitori străini care să le creeze locuri de muncă și atunci, după ce șomajul s-a dus la peste 15%, s-a micșorat la 3%.
Morala? La stabilitate macroeconomică se poate ajunge fie prin identificarea punctuală a problemelor, prin repararea sau înlocuirea circuitelor stricate, fie prin instituirea unor cote de consum pentru toți, buni sau răi, un echivalent al cartelelor care să ducă, pe ansamblu, la socializarea pierderilor.
Din păcate, diferența de abordare se simte în plan calitativ. Statele care au apăsat puternic pedala reformelor au reușit să oprească degradarea mediului, a învățământului, a sistemului sanitar și de pensii. România a deturnat banii de la școli, spitale ori de la drumuri ca să ajungă la același rezultate treptat, mai încet, deci mai târziu.
Putem continua cu teoriile, dar mai bine am aduce în sprijinul lor argumentul cifrelor. Până în 1991-1993, toți est-europenii s-au confruntat cu reculuri ale PIB-urilor. Economiile trebuiau să se așeze pe o structură nouă. Numai că țările cu rate ridicate ale șomajului au recuperat mai rapid ceea ce pierduseră la începutul tranziției. Polonia – cu cei mai mulți disponibilizați din regiune – și-a egalat încă din 1996 PIB-ul din 1989. Au urmat Slovacia (1999), Ungaria (2000), Cehia (2001) – în ordinea ratelor de șomaj.
Și noi am reușit până la urmă. Am ajuns în 2004 ca la începutul perioadei postcomuniste. Din păcate, ne-am ajutat mai mult decât ei de inflație, taxe, deficite/datorii, am băgat mâna până la fund în buzunarele salariaților, i-am văduvit pe contribuabili de serviciile publice plătite.
Așadar, cei care au acceptat falimentele și șomajul, care au renunțat la muncă brută acolo unde înlocuirea ei cu tehnologie avansată s-a dovedit rentabilă au făcut salturi de productivitate. S-au putut mari salariile în paralel cu profiturile companiilor. De-aia polonezii și slovacii se pot laudă acum cu lefuri duble.
Noi am consumat mai mult timp pentru a ajunge la aceleași rezultate și avem acum o populație atât de sleită, încât își amintește cu dor de vremurile dictaturii comuniste. Au scos leu cu leu din buzunare, pentru o taxa după altă, doar pentru niște farduri cu care s-a cosmetizat fața României. Și totuși, pe ansamblu, românii consumă încă mai mult decât produc.
Frica politicienilor români de impopularitatea șomajului e o piesă în trei acte. În primul s-au deghizat șomerii în pensionari. Actul doi a constat într-o migrație inversă, de la oraș la sat.
În actul trei al mișcării scenice, a apărut în rolul principal migrația externă. Bilanțul dă 5% șomaj!
Bilanțul social al acestui teatru absurd poate fi considerat oarecum favorabil, dar cel economic e, cu siguranță, dezastruos. Structura economiei e prea puțin diferită. Ca să se fi schimbat, era nevoie de manageri. Trebuia să ne vindem țara. Să eliminăm privilegiile de grup. În loc s-a optat politic pentru restructurarea populației în locul economiei.
Spania, Italia și Japonia se tem că până în 2050 se va ajunge la situația în care numai 1,5 salariați să susțină un pensionar, față de patru. Noi ce să mai zicem? La noi, acest raport este 1:1.
Dacă ne mai poate consola ceva, în timpul perioadei comuniste exista o relație normală de 4 la 1. Dar ce să faci dacă politicienii au preferat să mascheze în pensionari milioane de Moș Crăciuni cu bărbi albe false?!
Bine însă că s-a găsit soluția „minune”, se mărește vârsta de pensionare, ca urmare a creșterii speranței de viață. Oare nu e firesc să se majoreze pensiile ca urmare a perioadei mai lungi de cotizare? Iar dacă la femei speranța de viață e mai mare, n-ar fi normal să crească mai mult vârsta lor de pensionare, decât a bărbaților, în condițiile în care, paradoxal, în prezent e mai redusă? Nu-s femeile acum discriminate, pentru că stagiul lor de cotizare e mai scurt, proporțional cu vârsta la care ies la pensie, perioada mai mică e corespunzătoare unei pensii mai scăzute, ceea ce constituie un exemplu de incorectitudine politică?
Problema este însă că tot mărindu-se vârsta la care ies oamenii la pensie crește șomajul în rândul tinerilor.
Ceea ce am discutam până acum la nivel de șomajul, 5%, este tot, corespunzător intervalului 15 -74 de ani. Aceasta se plasează sub media europeană de 7%, dar cel în rândul tinerilor, din grupa 15 -24 de ani, e de trei – patru ori mai mare ca rată şi peste media comunitară. Nu avem nivelurile de 40% din Spania, dar e destul de mare pentru ca migrația în străinătate să se producă la noi încă de pe băncile școlii.
Iată că aduc din nou în discuție ca element de cosmetizare, în afara taxării și inflației, migrația. Până când s-a ajuns ca lucrătorii externalizați să fie, în cifre absolute, mai mulți decât polonezii, ce provin dintr-un stat cu o populație aproape dublă.
Dar apropo de țări responsabile, polonezii au gestionat și problema șomajului în rândul tinerilor. Și ei aveau o rată de 40% în 2004, dar au ajuns la una de patru ori mai mică. Se plasează în apropierea Austriei și vor scădea la nivelul din Olanda sau chiar din Germania. S-au bătut pentru fiecare bănuț al investitorilor pentru a crea locuri de muncă la ei în țară. Spre deosebire de noi, care am mers încet și neconcludent înainte și nici nu se știe exact dacă, de fapt, am înaintat. Cam asta e deosebire între gradualism și terapia de șoc. Ca aceea dintre statele sociale și cele capitaliste.
