Poporul român este mare consumator de tradiții: de la busuiocul sub pernă până la grâul pus la încolțit și la nelipsitele colinde, românii știu să transforme orice sărbătoare într-un moment plin de semnificații și, pe alocuri, de magie. Acolo unde nu avem, împrumutăm, dovada fiind succesul de netăgăduit al Halloweenului si mai ales, al sărbătorii de Valentine’s Day.
Tot o tradiție este ca înainte de Paște și de Crăciun să vină preotul din casă în casă pentru a binecuvânta locuința creștinului și a o pregăti de sărbătoare. Mutându-ne relativ des în ultimii ani, am avut parte de câteva vizite mai mult decât memorabile din partea preotului arondat. Acum vreo doi ani în săptămâna dinaintea Crăciunului îmi luam în serios rolul de gospodină și aspiram de zor când aud bătăi în ușă și voci groase pe hol. Opresc mașinăria, ciulesc urechile și încerc să identific zarva: „Binecuvântează Doamneeeee poporul tău…”.
„Au, popa!” am zis, înghițind în sec. Mă uit la hainele ponosite de pe mine și la haosul din apartament și hotărăsc: „Nu am cum, e nebunie curată, nu am strâns nimic, mai bine nu”.
Iar bate la ușă, eu nimic. Încă o bătaie hotărâtă, eu m-am făcut mică de tot cu furtunul de la aspirator în mână si cu sufletul cât o nucă. Apoi se aude o voce cum tună de pe hol: „Deschide creștine că am auzit aspiratorul!”. M-am blocat. Ca teleghidată m-am prezentat la ușa de la intrare, am deschis-o si am dat nas in nas cu preotul si aghiotantul său. Părintele s-a uitat lung și mustrător, apoi privind mai bine la halul în care arătam a strecurat și un pic de milă și a intrat în casă. Eu am încercat să mă scuz dar a început cântarea imediat.
Din cameră în cameră, preotul în față, dascălul în spate și eu în urma lor. Mai spunea părintele ceva, mai stropea cu aghiasmă, se mai uita un pic pe pereți pe la fotografii. Iar o aghiasmă, iar o privire. Se termină cântul, eu mă apropii umil, îi ofer niște bancnote preotului care le refuză însă ostentativ. Șoc, zic în sinea mea, dar imediat mă bate pe umăr dascălul și am realizat că și aici e cu diviziunea muncii.
Apoi când mă pregătesc să închei vizita preotul grăiește arătând spre pozele de pe pereți: „Sunteți noi pe aici, nu vă cunosc, nici pe soț”.
Dau să zic ceva, dar el continuă și scoate ca un iluzionist de sub sutană o carte de vizită: „Uitați, noi aici suntem cei mai aproape și oficiem toate slujbele, nu aveți copii, facem botez și nuntă la jumătate de preț dacă veniți până la final de mai, până să se aglomereze. Mai facem și rugăciuni duminica, nu e nevoie să mai faceți dumneavoastră drum până la Sfânta Biserică, ne rugăm noi și dumneavoastră faceți o donație, așa, ca un impozit”. Până să mă dezmeticesc, preotul plecase iar eu stăteam uluită în prag cu cartea de vizită în mână.
Când ne-am mutat însă, am avut parte de o altă vizită, de astă dată înainte de Paște, în plină pandemie. Preotul a purtat mască, a bătut scurt la ușă, nu a insistat iar când a fost invitat în casă a întrebat la fiecare cameră daca poate intra sau nu, dacă deranjează sau nu. Și nu s-a discutat nicio secundă de vreo supraimpozitare pe suflet la vreo rugăciune.
