Este ciudat cum, înaintând în vârstă, realizăm că o bună parte a scării valorilor setate de familie și vechile cutume sociale, este complet dată peste cap. Că multe din acele reguli de conduită, acele valori elementare inserate în modul nostru de a fi, de către părinții noștri, sunt complet eronate și în discordanță cu realitatea societății actuale.
Cu siguranță, mulți dintre noi am auzit expresia “locul femeii este la cratiță”. Ea, femeia, trebuie să își asculte soțul și să îl susțină indiferent de situația care îl implică. Însă, nu am auzit aproape niciodată reversul acestei expresii sau că și soțul ar trebui să aibă aceleași îndatoriri față de soția sa. Reminiscențele acestui tip de gândire arhaică persistă în stilul de viață al generației părinților noștri și, în mod cert, mamele încă ne mai spun că ar fi bine să fim umile în relația cu soții noștri, deoarece copiii trebuie crescuți de o familie aparent unită chiar dacă respectiva familie este una disfuncțională care dezvoltă traume în personalitatea propriilor copii, pe termen scurt.
Pe termen lung această atitudine favorizează dezvoltarea unei societăți deficitare. Azi, societatea modernă, în contradicție cu vechile cutume, ne învață că femeia contează la fel de mult ca și bărbatul, în societate, că și ea are abilități de lider, că poate reprezenta o idee genială și că poate fi elementul cheie în dezvoltarea unei orânduiri umane pe care ne-o dorim cu toții. Adică una funcțională, eficientă și prosperă.
Relația cu propriii copii s-a schimbat. În bine, aș spune eu! Dacă noi, cei care la momentul Revoluției din ’89 eram doar niște puștani, am primit o educație destul de rigidă din partea familiei, în sensul în care strictețea era baza oricărei reguli a casei iar comunicarea părinte-copil lipsea cu desăvârșire am învățat, treptat, că acest aspect al comunicării este fundamental. Am învățat că reproșul excesiv și critica distructivă nu face bine nimănui, cu atât mai puțin copiilor care sunt în plină formare ca membri ai societății moderne. Am învățat, din greșelile părinților noștri, că este indicat să îți asculți copilul, să analizezi situația expusă alături de el si să îl sfătuiești, cu argumente, pro sau contra, după caz.
Educația perfectă nu există! Nici în familie, nici în școală și cu atât mai puțin în societate. Ea trebuie adaptată în funcție de personalitatea fiecăruia. Tocmai pentru că toți suntem oameni supuși greșelilor și este absurd să dai lecții cuiva pe o speță despre care nici tu nu ai habar sau, mai rău, ești deficitar. Cel care crede în educația perfectă și o promovează, cel care crede în familia perfectă, societatea perfectă sau pur și simplu orice altă formă a unei așa-zise perfecțiuni se minte singur și se complace în această minciună care nu face altceva decât să-i înfrâneze propria dezvoltare. Situație valabilă și pentru sistemul de învățământ al acestei țării. Nu discut aici de conținut, de informația livrată.
Discut de metode și metehne! Îmi aduc aminte cum, în vremea când eram elevă și apoi studentă, nu aveai dreptul la opinie în fața profesorului, deoarece dacă erai mai îndrăzneț și insistai să-ți expui punctul de vedere erai insultat și înjosit în secunda doi. Erai un visător a cărui obligație era aceea de a reveni cu picioarele pe pământ. Erai un adormit care trebuia să se trezească la realitate. Culmea, azi, visurile “aerienilor” stau la baza marilor proiecte care, în mod evident, sunt principali factori ai dezvoltării. Din păcate, învechitul sistem de învățământ nu a fost creat pentru a forma caractere ci pentru a reteza aripi, pentru a demotiva și pentru a bloca marile idei din a prinde contur. Sistemul te obliga să fii egal. Nu aveai dreptul de a ieși din linie, fără acordul sistemului, tocmai pentru că accesul la informație și curajul reprezentau o amenințare pentru acest tipar rigid, dictatorial.
Sigur că noua ordine societală are cusurul ei. Nu e perfectă și nici nu poate fi. Sigur că există o serie de anomalii. Sigur că libertatea cuvântului a atras după sine multă manipulare și minciună și în mod evident conceptul de “valoare” are cu totul alte conotații și asta pentru că, așa cum am menționat mai sus, omul nu este perfect. Dar, dacă punem aceste aspecte în balanță vom observa că am evoluat foarte mult, ca specie, și că am dobândit libertăți la care, mai ieri, nici nu visam. Acum ne lipsește altruismul, buna intenție. Am devenit egocentrici, excesiv de competitivi și lipsiți de empatie. Din păcate, nu mai avem simțul măsurii. Nu mai avem capacitatea de a ne impune limite și ne place să fim doar niște proști actorii ai propriei vieți.
