În anii 1998-1999 circula și în România ideea că ar fi mai bine ca în locul băncii centrale să instituim un consiliu monetar. Unii politicieni de atunci (Dinu Patriciu și Horia Rusu) susțineau ideea și au publicat o carte în acest sens. Se discuta de a transforma Banca Națională a României în consiliu monetar.
După o discuție cu guvernatorul Isărescu și cu profesorul Georges de Menil, care era consilier pe probleme economice pentru guvern, Daniel Dăianu și subsemnatul am decis să scriem un studiu în care să arătam de ce nu poți veni în mod voluntar cu inițiativa de a avea un consiliu monetar și că acesta se poate impune ca soluție de a restabili încrederea în moneda națională în condiții speciale, atunci când nu există altă soluție. Știam bine problema deoarece studiasem atent sistemul etalonului aur și experiența unor țări care deja aveau consilii monetare.
Nu poți avea consiliu monetar dacă nu ai o disciplină fiscală relativ severă, ceea ce nu era cazul la noi. Încrederea unora că am fi putut trece la un regim monetar bazat pe consiliu monetar fusese alimentată și de apariția unui consiliu monetar în Bulgaria. Numai că Bulgaria practicase pentru câțiva ani înainte un set de politici greșite care au culminat cu criza din 1997, care dusese la devalorizarea levei. Vedeam la televizor imagini cu oameni dezamăgiți care dădeau foc levei pentru a arăta că aceasta nu mai avea aproape deloc valoare și că ei nu mai au încredere în ea. Bulgarii au fost nevoiți să impună un consiliu monetar ca să restabilească încrederea în monedă.
La noi nu a fost cazul. În studiu argumentam împreună cu Daniel Dăianu de ce România nu avea nevoie de un consiliu monetar și ce înseamnă acesta. Afișez coperta și cuprinsul acelui studiu, primul publicat de BNR pe această temă, dacă nu mă înșel.
