Satul de lângă Cluj în care m-am mutat de puțină vreme seamănă cu multe sate periurbane din România actuală: peste un strat tradițional si ordonat de case simple ardelenești, s-a impus violent un strat masiv de case noi, care mai de care mai originale, într-un haos urbanistic greu de închipuit. Administrația locală, cea care a dat autorizații oricui a vrut, se declară acum depășită la toate capitolele: asfaltare, utilități, gunoaie, iluminat public și tot ce ține de îndatorirea unei echipe administrative.
Dar altceva vreau să spun: oamenii reclamă scandalizați, și pe bună dreptate, că șoseaua principală, lungă de câțiva kilometri, pe care circulă zilnic sute, poate mii de mașini, nu are trotuar, astfel încât atunci când vitejii locului vor să-și arate mușchii și caii putere, pietonii sunt nevoiți să sară în șanț ca să nu fie loviți. Privind însă cum arată această șosea si marginile ei, realizezi cu ușurință că nu o să aibă niciodată trotuar. Pentru că nimeni nu știe unde se termină spațiul public și unde începe cel privat, lumea și-a amenajat în fel și chip intrările în curți: betoane, grilaje, podețe, garaje, de dimensiuni, înălțimi sau înclinații variabile, astfel încât să nu existe niciun fel de uniformitate sau de regularitate.
Dacă vreodată primăria ar vrea să amenajeze șoseaua pentru binele tuturor, ar trebui să spargă sute de asemenea construcții private pe spațiul public, ceea ce, evident, se va lovi de refuzul proprietarilor. Tot primăria ar trebui să poată elimina prin lucrări de amenajare noroiul care se scurge din șanțuri, din zonele neamenajate sau din șantiere. Dar primăria nu are nici voința și nici putința de a face asta.
Așa încât, ca toată România, continuăm și aici într-un soi de improvizație urâtă, amestec de betoane, bălării și noroaie, care stă mărturie pentru incapacitatea societății noastre, adică deopotrivă a puterii și a comunităților, de a-și lua în stăpânire soarta, spațiul de viață, și de a-l organiza pentru binele tuturor. Căci cine e capabil să facă ordine în spațiul social dovedește că are o minte ordonată, respectuoasă față de lege și reguli. În vreme ce nesfârșitele improvizații care fac legea în școli, în spitale, pe șosele, oriunde, stau mărturie doar pentru disponibilitatea noastră de a accepta orice compromis, chiar dacă uneori aceste compromisuri („că oameni suntem, ne înțelegem”) omoară oameni.
Un bun prieten francez îmi spunea în anii 90 că o să intrăm în Europa (fantasma acelor ani) când o să avem toalete curate în trenuri. Aș adăuga doar că o să fim cu adevărat în Europa când o să știm ce să facem cu fâșia noroioasă dintre șoseaua publică și gardul casei noastre.
