Nu știu cum sunt alții dar pe mine pandemia asta m-a cam ajuns, cum ar fi zis bunica mea. Am dus-o cum am dus-o anul trecut, dar de la începutul anului este mai greu. Asta înseamnă că nu mai am răbdare. Nu că m-ar fi dat răbdarea vreodată afară din casă, nu!
De la începutul anului însă, mă enervează să stau pe scaun de dimineață până seara, mă doare spatele, am obosit să îmi analizez fiecare mișcare, când ies din casă, ca să nu uit de mască, dezinfectarea mâinilor după ce ating orice, apoi dezinfectarea hainelor, a tălpii cizmelor, din nou a mâinilor. Știu, nu trebuie să obosim, am rezistat atât! Știu, nu e bine să ne comportăm ca un copil de 8 ani, nu suntem domnul Goe! Uneori însă ne vine să spunem, asemenea lui Claude Lelouche, “Opriți planeta, vreau sa cobor!”.
Mi se pare că e ok să mai și recunoaștem că e al naibii de enervant, că nu credeam să dureze atât de mult, că dincolo de toată reziliența, ne frustrăm, obosim, că ne vine să alergăm sus, pe un vârf de munte și să ne strigăm sastiseala, asemenea personajului din desene animate.
În acele desene, mai vechi, era un personaj care se enerva foarte rău, nu arăta, însă alerga asemenea lui Speedy Gonzales undeva, sus, de unde striga cât putea el de tare. Apoi revenea calm, zâmbitor, satisfăcut.
Întrebarea e: ce facem după ce ne strigăm oboseala, enervarea, frustrarea, plictisul?
Eu mă asigur că am dimineața un podcast, un audio book la care de-abia aștept să mă întorc, care să mă inspire. Poate alții au copiii, vreun “significant other”, sau vreo pasiune.
Poate că în diverse perioade avem diverse modalități de a ne repune pe picioare. Iar asta este esențial pentru a merge înainte.
La fel de important este însă și să acceptăm că e greu, că, așa cum zice românul, “it sucks”, că ne lăsăm jos doar ca să avem de unde să ne ridicăm.
