„Povestea mea a mers prost de la început. Nu e ceva anume, deşi vocea care urlă în mine în ultima perioadă, trebuie să însemne totuşi ceva. Şi caut soluţii fix în locul unde trebuie să mă afund: în canapeaua ta, dragă psiholog şi eu nu vreau să cobor, ci vreau să rămân afară. E mai în siguranţă. Evit uşa, într-un fel e doar ieşire, când intrarea e de fapt una inversată şi ascunsă. Un exemplu clasic, când ai intrat la amantă, ai ieşit de fapt de la nevastă. Sau mai romantic spus, din sânul familiei. În fine, încă sper la normalitate şi securitate. Orice ar însemna asta. Şi să mă fac auzit. Am tăcut. Cuvintele îmi erau precum bucăţile dintr-un disco ball. Încă strălucitoare şi uneori tăioase, dar mici, din ce în ce mai mici. Şi mai uşor de călcat în picioare. Erau fluturi, nu arme ca acum. Bucăţi dintr-un întreg ce se împrăştie pe podea într-un puzzle haotic, umplând camera. Timpanul era uzat în timp ce buzele erau slăbite de lipsa exerciţiului, atârnând ca un tablou strâmb, într-o galerie unde începeau să se stingă luminile. Paznicul a aruncat o ultimă privire. E întuneric şi eu sunt din ce în ce mai vorbăreţ. Aşa că ascultă-mă!” (cel nenumit)
„Kaleb a fost mereu un puşti normal, vesel, pus pe şotii. Nu mă aşteptam la asta vreodată. Aşa, din senin, a fost. Şi nici acum, după două luni, nu găsesc o explicaţie plauzibilă. Doctorii spun ceva despre dezechilibrarea chimică la nivelul creierului, din cauza substanţelor. Doamna psiholog Cole nu ne-a oferit încă un diagnostic final. Depresie, tendinţă de autodistrugere, anorexie nervoasă… În noaptea, când l-am adus la spital, inconştient, medicii ne-au spus că în organismul lui era o reţetă pe o lună de somnifere, calmante şi ceva marihuana. Nu, nu aveam idee că fiul nostru le consumă. Nici nu ştim de unde le-a procurat. Nu avem în casă aşa ceva. Presupun că are legătură cu vârsta, curiozitatea specifică, anturajul, deşi e la una dintre cele mai exclusiviste şcoli din stat” (tatăl lui Kaleb)
„Puiul meu, nu ar face una ca asta. Accidental, poate. Dar intenţionat? Nu! De ce? O decepţie în dragoste? E foarte frumos fiul meu, poate a rănit el nişte inimi… Dar nici nu contează, ci să se facă bine. Trebuie să se concentreze pe procesul de vindecare” (mama lui Kaleb)
– „De ce spui că ai murit?
– Pentru că asta s-a întâmplat…
– Cum?
Eram într-un loc pe care pot să-l descriu ca umed, întunecat şi cald. Arareori, era o lumină puternică, inutilă evident, căci mă orbea şi mai tare decât umbrele. Ştiam că nu sunt singur. Mai degrabă, voiam să cred că mişcările simţite nu erau simple dorinţe iscate de nevoia mea nebună de companie. Ci aparţineau cuiva. Am vrut să-i vorbesc, dar aveam dubii că înţelege limbajul meu. Involuat şi prea puţin coerent. Motive complexe. Şi el a ales tăcerea. Nu-l găseam în spaţiul imens, nici dacă întindeam mâna. Sau eram noi prea mici. Era linişte acolo, uneori nişte voci pătrundeau până la noi şi eu îmi lipeam palmele de peretele viu (părea că musteşte de viaţă, deşi nu aveam nici cea mai vagă idee unde mă aflu). Iarăşi motive complexe. De fiecare dată, prezenţa îmi era ignorată. Mă întorceam la locul meu de leneveală. La un moment dat, mă întrebam serios dacă nu erau un produs al minţii mele, ceea ce nu era imposibil. Singurătatea e greu de suportat, admit cu sinceritatea, dar şi cu vulnerabilitatea unuia care le ştie de când s-au creat primele celule. Dar locul meu exclusivist e răscolit de un braţ metalic.
– Cum?
Repetă doamna Cole. Graba e inutilă. La fel şi pastilele pe care le înghit.
– A apărut din senin, scrijelind ca o cârtiţă orbită de soare şi disperată să intre din nou în pământ. A rupt bucăţi din mine, pielea era franjuri roşii, venele fără adăpost au început să-şi reverse conţinutul în podeaua şi pereţii culcuşului meu cald. De fapt, acum fierbinte şi aburind. Mi-am făcut curaj şi i-am strigat celui nevăzut să-şi găsească un ungher ferit. Pentru prima oară, simţind degetele lui pe spate, am realizat că e aproape de mine şi că devine o victimă sigură. Cu ultimele puteri, sar peste corpul mic, aşa pe jumătate sfâşiat, dar ştiind că el va scăpa. De fapt, e speranţă puerilă. Cam greu să vezi ceva în balta asta de sânge.
– Kaleb, despre ce vorbeşti?
– Nu mă numesc Kaleb, ci sunt cel care a rămas fără nume. Să-ţi zic un secret. Fiind peste trupul lui, aşa nemişcaţi, aşteptând să se facă linişte, iar braţul metalic să dispară, membranele mele care se dezintegrau au găsit un loc de veci în rănile lui deschise, aşa că m-a prins în interior, fără să vrea. Sunt în ADN-ul său.
– Poţi să detaliezi, te rog?
– Eram doi. Kaleb a scăpat. Într-un fel şi eu. Dar ştii, povestea mea a mers prost de la început, chiar dacă am reuşit cumva să supravieţuiesc.
– De ce apari acum?
– Nu există timp acolo, de unde vin. În trupul lui Kaleb da, nu şi în mintea mea. Nu am termenul ăsta! Aşa că ies când îmi trece prin cap. Ce an e?
– 2020
– Şi Kaleb ce vârstă are?
– 17
– Înseamnă că şi eu la fel în anii de pe Terra… Wow! Prima noapte de dragoste, prima zi de chiulit, petrecerile de vineri, paharele reci şi ţigările calde puse la un loc, trupurile ce dansează pe ringul improvizat… Kaleb e un dansator nepriceput, dar frumuseţea îl salvează, fiind curtat ca un prinţ.
– Spune-mi deci despre ce vrei să vorbeşti?
Nu e invidie, ci nostalgie, dar empatia nu e ca rujul aplicat pe buzele tale, dragă psiholog.
– O stea bătrână se duce pe un fost cer şi devine un agil arcer, pe care meteoriţii îl folosesc să-şi pilească excesul de grăsime sau devine un pumn de praf. Sau ca un performant altigraf ghidează stele tinere care se rotesc în neant, fără minte. Dar un bastard scos afară din pântece unde se duce? Are un fost, uscat şi fără sevă, care îl adăposteşte? Şi el stă ca o seminţă care a picat în deşert. Nu moare, dar nici nu creşte, ci mai degrabă se afundă în nisip. Şi eu nu vreau să cobor, ci vreau să rămân afară. E mai în siguranţă.
– Şi Kaleb? Ce facem cu el?
– Ascultă cu tine povestea bastarzilor scoşi din pântece, care, pur şi simplu, a început prost.”
(şedinţa patru de consiliere psihologică: Margot Cole şi Kaleb Cross)
