Vi se pare ciudat să vedeți asta scris undeva, nu? Și mai ales de către mine, care promovez frumosul sub orice formă.
Dar sigur ați auzit-o cu urechile voastre, atât în varianta feminină, cât și în cea masculină. Și poate nu o singură dată. Ce-i drept, mi-a zgâriat puțin auzul și orgoliul feminin, mai ales că și eu am avut câțiva ani buni departamente în subordine.
Sunt foarte puțini angajați care nu-și bârfesc șefii. În fond dacă nu-i bârfesc, înseamnă că nu sunt importanți sau interesanți. Și nici așa nu-i bine. De la lacul de pe unghii, la marca pantofilor, la culoarea părului, la greutate, machiaj, coeficient IQ, nivel de pregătire, nivel de implicare, deschidere față de angajați, putere de convingere, ce a mâncat aseară, ce parfum folosește, cum e iubitul/soțul, câți copii are, cum se poartă cu aceștia, cu cine iese la masa de prânz, marca hainelor, lungimea fustei/pantalonilor, bijuterii, informațiile transmise celorlalți, relația cu șeful cel mare, mărimea fundului, culoarea ciorapilor, numărul țigărilor și lista continuă, că doar sunt sute de zile lucrătoare într-un an.
Am auzit această descriere a respectivei șefe stând la casă la un magazin. Nu am auzit-o numai eu, ci și alte câteva persoane din jurul nostru. Pentru că remarca a fost făcută, evident, pentru a fi auzită, într-o discuție cu un coleg de serviciu. Ca și cum noi ceilalți știam despre ce este vorba și se aștepta o confirmare. Nu aș putea nici să confirm, nici să infirm, pentru că dacă ar fi să te iei după un mare procent de angajați din România marea majoritate a șefilor sunt ori inculți, incompetenți, aroganți, idioți, nesimțiți, exploatatori, ori incapabili, meschini, misogini, egoiști, nepăsători, ori „țărani proști”.
Iar noi, sărmanii angajați, suntem perfecți. Nu avem „bube”, facem totul cum trebuie, suntem fermecători, inteligenți și extrem de capabili în orice moment să preluăm oricând poziția țăranului sau țărăncii.
Nu am înțeles prea clar ce făcuse respectiva șefă să-și merite apelativele, dar poate era suficient să fie doar șefă. Uneori este mai mult decât suficient ca să te alegi cu astfel de epitete și să ți se pună în cârcă toate păcatele de la înființarea companiei până în prezent. Iar tu nici măcar să nu știi.
Ideea este că așa cum de multe ori noi ne desființăm pur și simplu angajații din subordine, așa și aceștia, ca să păstreze un echilibru, ne “concediază” pe noi, cei care am avut tupeul să acceptăm să le fim superiori.
Concluzia mea ar fi că din când în când ar fi indicat să mai tragem cu urechea la ce spun angajații noștri despre noi. Căci s-ar putea ca uneori chiar să aibă dreptate.
