A devenit aproape o tradiție a campaniilor electorale din ultimii ani să apară acuzații privind prezența pe listele unor partide, de regulă a celor “pe val”, a unor candidați care în trecut au trecut pe la alte formațiuni și care au susținut chiar inițiative și proiecte cel puțin controversate în societatea românească. Îndeosebi electoratul de centru-dreapta, urban, cu un nivel de educație peste medie, așteaptă de mulți ani ca asemenea cariere să nu își mai găsească locul în spectrul politic din România. Însă această doleanță – firească într-o societate în care prea mulți ani mediocritatea și nepotismul au reprezentat căi mai sigure de ascensiune politică decât mapa profesională – tinde să ignore câteva realități care, privite fără patima generată de dezbaterea politică, asupra cărora merită o reflecție înainte de a scuipa venin împotriva “traseiștilor”.
1. Majoritatea oamenilor schimbă, de-a lungul vieții, o serie de locuri de muncă. Nu arareori o mutare profesională implică un post la o firmă concurentă din același domeniu. Adesea, recrutorii profesioniști sunt chiar însărcinați de clienții lor să facă oferte țintite unor persoane din managementul companiilor concurente. În lumea de business, nimeni nu acuză un CEO care a condus o companie, dar se mută în conducerea alteia, că ar fi traseist. Dimpotrivă, publicațiile de specialitate prezintă asemenea mișcări de trupe ca rezultate firești a unei politici de recrutare de resursă umană de succes. Să “pui mâna” pe un om bun din altă companie reprezintă un avantaj concurențial, iar concurența este un atribut firesc al pieței libere. De ce am aplica alte standarde pentru viața politică? Dacă o persoană a livrat într-o funcție publică rezultate – ca primar, parlamentar sau ministru – este atât de greșit ca un partid să îl accepte în rândurile sale? Dacă poate aduce valoare adăugată într-o nouă construcție, nu are de pierdut și construcția dacă expertiza dobândită este ignorată de dragul purismului?
2. Ce a făcut un om în trecutul său poate reprezenta un indicator despre ce va face în viitor. Dar a-l judeca doar pe baza trecutului (inclusiv politic) amintește mai degrabă de abordarea regimului comunist în anii săi cei mai negri, când simplul fapt de a fi fost politician țărănist, liberal sau social-democrat reprezenta o vină. România nu mai trăiește în epoca în care erau demascați cu mânie proletară “dușmani ai poporului”.
3. Critica cu privire la traseismul politic ignoră un aspect esențial al democrației: alegătorul decide! Dacă pentru cetățeanul care votează primează CV-ul de partid al unor candidați de pe o listă, are oricând posibilitatea de a se exprima pentru altă formațiune. Dar studiile sociologice arată că există multiple alte criterii după care se orientează votanții, inclusiv experiența în administrație sau capacitatea de a veni cu soluții credibile și constructive. De ce să nu fie lăsat la decizia votantului dacă i se pare mai relevantă dimensiunea profesională a biografiei unui candidat decât dacă a fost membru al altui partid?
4. Într-o țară în care spectrul politic a fost atât de fragmentat și instabil în ultimii 30 de ani, care este definiția universal agreabilă a traseismului? Există oameni care au debutat în politică în formațiuni care astăzi nu mai există sau și-au pierdut relevanța, exact așa cum există persoane care au plecat din partide mai vechi înspre partide nou-înființate. Într-o societate în tranziție, și structurile politice sunt mult mai fluide decât în democrațiile consolidate. Este chiar ciudat, de altfel, cum traseismul este acum tot mai criticat dinspre zone politice și civice care nu vor să își asume o identitate doctrinară clară. Când nu ai o identitate programatică definită, poți oricând bascula între stânga și dreapta fără să schimbi partidul, caz în care, cu o oarecare ironie, se poate vorbi despre o nouă formă de traseism, în interiorul aceleași formațiuni, din care fac parte “oameni noi”.
