În ceea ce privește protecția consumatorilor în serviciile financiare, părerea mea este că cea mai bună protecție este educația. Cel mai bun protector al interesului meu sunt chiar eu însumi! Și pentru a putea face acest lucru într-un mod eficient, astfel încât să nu fiu dezavantajat de ceilalți, trebuie să mă educ, să învăț, să înțeleg ce cumpăr, la ce preț și în ce condiții. Este ușor de crezut că există o minte strălucitoare undeva acolo in aparatul de stat, care identifică fiecare situație în care un consumator este dezavantajat. Dar această minte strălucită nu există, nu poate exista. Un birocrat nu va putea niciodată să prevadă sau să evalueze toate situațiile în care o parte a unei tranzacții este dezavantajată de cealaltă.
Cel mai bun factor de atenuare: educația financiară, nu este un lux, este o necesitate! Banca Națională o face, CFA România o face, Academia de Studii Economice o face, și consumatorul ar fi într-o poziție mai bună să o facă.
Provin din sectorul privat, am experiență în gestionarea activelor, înainte de a gestiona un întreg fond de pensii, am gestionat portofolii instituționale de acțiuni, ar fi naiv să cred că statul ar putea proteja portofoliile mele de scăderea prețurilor acțiunilor, astfel încât eu sa pot investi decât în cele care cresc. Este la fel cu prețurile din economie, pe piața liberă.
Voi continua concentrându-mă mai mult pe „protecția” prin reglementarea prețurilor. Voi face asta pentru că reglementarea prețurilor este cel mai clar exemplu în care consumatorul pierde efectiv printr-o astfel de reglementare.
Atunci când statul stabilește un preț maxim, consecința poate fi doar una: limitarea, reducerea sau chiar eliminarea ofertei. Fie că vorbim despre un produs alimentar, benzină sau capital (prețul banilor), rezultatul este același. Este destul de probabil ca unii dintre cumpărători, cei care suntem dispuși să plătim acel preț, să fie de facto excluși din acea piață.
Exemplu: dacă mâine am reglementa prețul cartofilor sub costul de producție, peste un timp cartofii vor dispărea de pe rafturi. Oferta ar dispărea și, bineînțeles, că ar apărea o piață neagră pentru cartofi, cu prețuri mai mari decât înainte de reglementare, deoarece vânzătorul își asumă acum noi riscuri prin nerespectarea legii prin vânzarea „sub masă” / ”pe sub tejghea”.
În ambele cazuri, consumatorul de cartofi pierde, deoarece fie a pierdut accesul pe piață, fie trebuie să plătească un preț mai mare (pe piața paralelă). Această piață ar avea probleme majore de funcționare.
La fel este atunci când vorbim despre prețul capitalului. În cazul în care prețul stabilit de autoritatea de reglementare este mai mic decât costul economic, oferta pentru produsul respectiv dispare, capitalul ca produs, dispare de pe raft. În plus, reglementarea ratei dobânzii poate descuraja economiile, împrumuturile și, prin urmare, investițiile.
Desigur, legiuitorii au puterea de a decreta prețuri maxime sau minime, dar întrebarea este dacă pot sau nu să realizeze cu adevărat obiectivele pe care doresc să le atingă. Poate legiuitorul să forțeze un producător să-și vândă bunurile sub prețul de producție? Nu cred că acest lucru este posibil în democrație. Pentru că acest lucru îi încalcă producătorului dreptul de a dispune de propriile sale proprietăți. La fel este și cu interesul. Statul nu poate forța puternic un actor economic să facă afaceri proaste. Iar vânzarea în pierdere este o afacere proastă.
Ludwig Von Mises ne spune că există o lungă istorie a plafonării prețurilor: împărații, regii și dictatorii au încercat să se amestece în funcționarea pieței. Au reușit? Desigur că nu! încercările lor au eșuat. Legile pieței nu pot fi contrazise de legile autorităților de reglementare. Suntem o țară care a trăit în socialism, ar trebui să știm bine ce se întâmplă atunci când economia este planificată, când prețurile sunt controlate de statul omniscient.
Economiștii clasici au vorbit adesea despre „imposibilitatea” controlului prețurilor. Ceea ce spuneau, de fapt, nu este că plafoanele sunt imposibile, ci că nu pot atinge obiectivele dorite de guverne și că înrăutățesc situația, în niciun caz nu o îmbunătățesc. Este foarte probabil ca rezultatul final al interferenței sale în funcționarea pieței să fie și mai nedorit decât starea inițială a lucrurilor, așa cum am spus la început.
Aș insista asupra unor exemple istorice, iar pe acest subiect recomand studiile colegului meu Cristian Bichi, a publicat articole de foarte bună calitate pe această temă, aduce înapoi câteva teme istorice precum reformele din Dioclețian, împărat român, care a încercat să controleze inflația impunând un sistem de control al prețurilor, care s-a dovedit a fi un mare eșec, prin edictul său nu a făcut altceva decât să înrăutățească situația imperiului. În 301 după Hristos, Dioclețian a emis celebrul său Edict cu privire la prețurile maxime, a stabilit limite pentru peste 1000 de produse, pentru nerespectarea legii prevedea pedeapsa cu moartea, atât pentru vânzător, cât și pentru cumpărător. S-a vărsat mult sânge în acest fel, s-au golit piețele, s-au instalat lipsuri, s-a revocat legea, după o scurtă perioadă de fapt. Legile pieței nu au fost înfrânte, nici măcar de împăratul Imperiului Roman nu a putut să o facă.
Caracteristica pieței libere și a prețului pieței este că tinde să echilibreze cererea cu oferta. Dar dacă autoritățile de reglementare sau legiuitorii stabilesc prețurile la un nivel diferit de cel stabilit de piața liberă, acest echilibru este perturbat. Astfel, în cazul prețurilor maxime, există potențiali cumpărători care nu pot cumpăra, deși ar fi dispuși să plătească prețul stabilit de autorități sau mai mult. În mod similar, în cazul prețurilor minime, vor exista potențiali vânzători care nu vor putea vinde, deși ar fi dispuși să vândă la prețul minim stabilit de autorități sau chiar la un preț mai mic. În consecință, este posibil ca doar cei care vin pe piață primii sau doar cei care au poziții privilegiate (rețea) sau cei fără scrupule sau cei violenți să poată tranzacționa.
