Duminica trecută, pe 27 Septembrie 2020, în plină criză Covid, mi-am făcut și eu datoria ca orice român (sau aproape orice român) de a merge la vot pentru a ne alege primarul și consilierii. După ce am aplicat ștampilele pe cele 4 buletine de vot (știam doar numele de pe unul, cel de la primărie, dar n-are importanță asta, așa am decis noi să ne lăsăm pe mâna unor liste cu reprezentanți), am revenit acasă și m-am apucat de citit, asta ca să nu consider întreaga duminică pierdută.
Am dat peste acest text, care mi-a dat mult de gândit:
“Două doamne în vârstă se plimbau printr-un cimitir englezesc de țară cam «aglomerat» și ajunseră în dreptul unui mormânt. Pe inscripția de pe piatra de mormânt scria: «Aici se odihnește John Smith, un politician și un om cinstit.»
«Doamne sfinte!» exclamă una din doamne către cealaltă. «Ce groaznic că au fost nevoiți să îngroape doi oameni în același mormânt!».
Oare de ce în istoria noastră există un singur politician “sărac și cinstit”? Oare de ce în mentalul colectiv, a fi politician este sinonim cu a fi mincinos și necinstit ? Este imposibil să asociem lucruri pozitive cu noțiunea de politician ? Și totuși, ieșim la fiecare 4 ani să îi votăm. Aceștia ne reprezintă și trasează direcția țării în care locuim și în extenso își pun amprenta pe viețile noastre. De ce ne lăsăm pe mâna unora în care nu avem încredere, de ce votăm întotdeauna (sau aproape întotdeauna) răul cel mai mic?
Întrebarea e grea și are mai multe răspunsuri posibile.
Cred că problema cea mai mare a politicienilor în general (nu doar a celor din România) este faptul că există o disonanță între ceea ce fac și ceea ce spun. În general, un politician este un produs de marketing. Dă frumos pe sticlă, are dinții albi, impecabili, este coafat, frezat, vorbește frumos, ne vrăjește pe scurt. Totuși, diferența dintre imagine și conținut, între formă și fond este de obicei uriașă iar consumatorul de politică sesizează asta. Cred că tocmai din acest motiv, personaje controversate ca Donald Trump, Boris Johnson sau mai aproape de noi, Vadim Tudor, au avut și au succes. Oamenii sunt autentici, nu își cizelează limbajul, nu își ascund crizele de isterie, nu vor să dea bine pe sticlă, ce-i în gușă și-n căpușă.
Marketingul agresiv, obsesia pentru imagine, pornind de la domnișoarele buzate și siliconate până la filfizonii cu decapotabilă; reclamele pentru cele mai bune produse pe care trebuie neapărat sa le ai; fericirea etalată pe Facebook și pe Instagram, ne-a făcut neîncrezători, ne îndeamnă spre radicalism și spre căutarea autenticului. Nu mai avem încredere în nimeni, toți vor să ne fure, toți ne mint, sunt doar imagine, nu credem în COVID, nu credem în vaccinuri, ne îndoim de toți și de toate. Setea de autenticitate într-o lume falsă ne face să alegem dubios și să ne îndreptăm spre remedii și credințe medievale. Credem în untura de bursuc, în beneficiile bitterului suedez și ne-am pierdut cu totul încrederea în autoritate, tendință care se oglindește perfect și în politic. De aici degringolada populistă din perioada 2017 – 2019, discursul anti Europa, mitul statului paralel și altele care au prins la un moment dat la o masă critică.
Totuși, în anul de grație 2020, cu toate știrile false care ne înconjoară, cu toate teoriile conspiraționiste și zbaterea de a distinge între fals și autentic, am reușit să ne păstrăm speranța și să mai dăm un cec în alb unei noi formațiuni politice “nepătată”. Vom vedeam peste 4 ani dacă ne îmbătăm cu apă rece sau cu Dom Perignon!
