Lui Franklin Delano Roosevelt, de altfel un președinte înțelept și decent, îi sunt atribuite (în mod incorect) următoarele cuvinte la adresa unui dictator din Nicaragua: “Somoza may be a son of a bitch, but he’s our son of a bitch.”
Al cui Somoza este însa Lukasenko, dictatorul exotic din Belarus care pare ultimul supraviețuitor al nomenclaturiștilor de factura Brejnev? Dacă el ar fi fost doar un pion docil al Moscovei, Putin nu l-ar fi lăsat să ajungă în criza actuală, care a fost (cel puțin) tolerată de Kremlin. Tot Putin e însa cel care l-a salvat și îl va proteja în continuare pe Lukasenko, dovadă ca acesta nu este cumva – nici pe departe – un pion al Occidentului.
Tot acest paradox pleacă de la faptul că Lukasenko e mai degrabă un nebun decât un pion. După atâta amar de vreme la putere, în calitate de cezar post-sovietic, tronând asupra universului absurd și schizoid al oricărei tiranii, Lukasenko a pierdut, ca și Ceaușescu după 1980, contactul cu realitatea. Și, tot ca și Ceaușescu, a început să se înfrunte cu Moscova. Nu la nivel sistemic, nu pentru a schimba tabăra, nu pentru a deveni un liberal și un occidental sadea – ci din orgoliul specific unui dictator. Modul în care Lukasenko a tratat cei 33 de mercenari rusi din grupul Wagner, arestându-i și acuzându-i de terorism în context electoral, a reprezentat o sfidare bizara la adresa lui Putin, venită aproape de nicăieri și care nu își găsește locul în strategia de o viață a dictatorului din Belarus. Lukasenko nu avea nici capacitatea, nici dorința reală de a se rupe de Moscova – pur și simplu a început să își piardă controlul și luciditatea.
Deși obligat să îl pedepsească pe liderul de la Minsk pentru recentele impertinențe, Vladimir Putin este totuși, pe termen mai lung, legat de mâini și de picioare în problema Belarusului. Și asta pentru ca, într-un loc atât de sensibil – la fel de important militar și strategic ca Ucraina – orice variantă poate fi mai periculoasă decât Lukasenko. Orice actor politic nou, cu o cariera în față, ar putea lua în calcul – fie și în mare secret, de frica spionilor rusi – un ușor dezgheț bielorus în relația cu Europa și Statele Unite. Ceea ce Moscova nu poate accepta. Cunoscătorii celui de-al Doilea Război Mondial știu bine că locul în care URSS a primit cele mai dureroase lovituri din partea Germaniei a fost Ucraina, iar locul din care Stalin a pornit în ofensiva, proiectându-și puterea până la Berlin, a fost Belarusul. În condițiile in care Statele Unite au făcut din Polonia centrul de interes al strategiei lor militare în Europa, Belarusul e cel mai prețios punct geo-strategic pe care Putin și-l poate imagina – mai prețios chiar și decât Crimeea.
În plus, spre deosebire de Ucraina, Belarusul nu poate fi divizat în blocuri identitare. E mult mai coerent cultural și geografic. Va merge într-o singura direcție. E drept, relația sufletească cu Rusia e mai liniștita aici decât in vestul occidentalizat al Ucrainei, Moscova nesimțindu-se amenințată de perspectiva unei schimbări de paradigmă civilizaționala, asa cum a întâlnit în România sau Polonia, țări care după 1989 și-au proclamat categoric identitatea occidentală, nu slavă sau ortodoxă. Probabil acesta este motivul pentru care nu vom vedea Uniunea Europeana sau Statele Unite făcând mișcări semnificative în Belarus, zonă considerată mai apropiată organic de Rusia decât spațiul din jurul Kievului. Pe de altă parte, după comportamentul deliberat brutal al lui Putin în criza din Ucraina, toată comunitatea internațională se teme de reacțiile disproporționate ale acestuia. Nimeni nu își dorește o criza de securitate în interiorul unei crize de sănătate publică de dimensiuni globale.
În aceste condiții, strict dintr-o perspectivă strategică, Belarusul nu ar trebui sa devină o zonă fierbinte. Nimeni nu își dorește asta. Din perspectiva democrației și a drepturilor omului, însa, situația este foarte, complicată. Și dramatică. Oamenii din Belarus s-au săturat de Lukasenko. Vor o societate normală și deschisă. Pe care Moscova nu o poate accepta – pentru că o societate deschisă s-ar îndrepta, putin câte puțin, către binefacerile liberalismului european. O “finlandizare” a Belarusului – prin care înțelegem deschiderea spre capitalism și democrație, însa sub o tutelă strategică și militara rusa – ar putea fi o soluție rezonabilă (în Finlanda a funcționat remarcabil după sângerosul război cu URSS), însa Putin e prea marcat de criza din Ucraina ca să aibă încredere într-un pact pe termen lung cu Occidentul. Și astfel de acorduri, de tip Ialta, sunt oricum sortite eșecului, pentru că popoarele au dreptul să își aleagă singure direcția, fără a putea fi ținute la nesfârșit ostatice “din rațiuni de securitate”.
Vladimir Putin e condamnat sa îl salveze pe Lukasenko. O fi el nebun – dar e nebunul Moscovei. Occidentul e obligat să sprijine lupta democratica a bielorușilor, însă fără a da Kremlinului senzația unor ambiții strategice la adresa Minskului.
Rusia, la rândul său, va încerca să blocheze acțiunile prea sângeroase ale lui Lukasenko la adresa propriului popor – nu din principiu, ci pentru că nu vrea să ostilizeze masele bieloruse, care în acest moment nu cu Putin au ceva de împărțit.
Asa se face că toată lumea e prinsa într-un vals ciudat, crispat, care se poate transforma oricând, dintr-o scânteie, într-o sângeroasa horă punk.
Dar asta se întâmplă când nebunul conduce dansul.
