Toată supărarea mea din acest text pleacă de la o știre pe care am văzut-o recent. La mare, valuri mari și steagul roșu ridicat. Practic, asta înseamnă că nu ai voie să intri în apă. Dacă totuși te gândești să intri, nu riști doar să te îneci, ci riști să omori și alți oameni, a căror datorie este să vină să te salveze din valuri.
În acest context, o televiziune lua un interviu unui om care abia ieșise din mare. Îl întreabă:
– Ați văzut steagul ridicat?
– Da
– Și de ce ați intrat în apă?
Atenție, vă rog! Omul a răspuns: “Îmi asum!”
Am simțit brusc un val de frustrare, de furie și de neputința. Aș fi vrut să-l zgudui de umeri pe acel om, care, cu un zâmbet arogant, ne explica nouă, tuturor celorlalți muritori de rând și lași, că el poate să ignore steagul rosu, să “sfideze sistemul”, să fie altfel decât toți ceilalți care respectă regulile, pentru că el, atenție din nou, “își asumă”.
Aș fi vrut să îl întreb: Ce înseamnă “îmi asum, monșer?”. Înseamnă oare că, dacă ești pe punctul să te îneci și ajung salvamarii lângă tine, tu, cu ultima suflare din tine, urli la ei “Nu, mă, nu mă salvați, că îmi asum asta.”?
Înseamnă că înainte să intri în apă, deși steagul spune că nu ai voie, tu treci pe la salvamar și semnezi o declarație de remitere și renunțare, în care le spui oamenilor că nu e nevoie să își riște viata, pentru că dacă ar fi să te îneci, tu îți asumi și mori împăcat? Este libertatea ta să intri în apă, oricât de mari sunt valurile, și nu poate nimeni, oricât de salvamar ar fi el, să îți spună ție ce să faci?
Sunt sigur că, dacă un astfel de om “asumat” s-ar arunca în valuri și ar fi pe punctul de înec, s-ar agăța de salvamar cu toată disperarea omului care își vede moartea în fata ochilor, indiferent care ar fi riscul. Poate e o prejudecată, și dacă este așa vă cer scuze, dar eu cred că oamenii cei mai “asumați” sunt oamenii care uită primii de asumare și trag după ei pe oricine, încercând să se salveze.
Vi se pare că această asumare sună absurd? Pentru mine, da. Problema acestui cuvânt atât de frumos și plin de sens este că a suferit o depersonalizare, o jupuire de semnificație, până când a ajuns o carcasă goală, fără conținut, doar un cuvânt rostit cu emfază atunci când vrei să pari important, dar ești doar ipocrit.
Mai întreb o dată… pare absurd? Probabil pentru tot mai mulți oameni, da. Cum este acest absurd diferit de celelalte, precum “Coronavirus nu există”, “Nu ne puneți voi botnița pe gură”, “Nu ne țineți voi pe noi în case” sau chiar absurdul tuturor celorlalte manipulări pe care le auzim zilnic din gura unor “influensări” și care sunt preluate în presă. Tot această asumare este argumentul suprem atunci când omul rămâne fără absolut niciun argument logic.
Nu vorbesc despre Cataramă, pentru ca el e un caz aparte, un om care nu cred că știe semnificația cuvântului “asumare”. Vorbesc despre toți ceilalți care spun fie “Eu nu am văzut pe nimeni bolnav de covid” – deși între timp au mai văzut, așa că acest argument cam dispare din peisaj – sau “Oculta mondială” – ador imbecilitatea acestei sintagme – sau “Este o conspirație mondială” sau, ultima şi cea mai haioasă “Iohannis a planificat coronavirusul în România”.
Ne amintim scandalizați de doctorii care au cedat în fața unor asemenea aberații şi au spus “Dacă nu credeți în Coronavirus, haideți la spital, fără echipamente de protecție, că avem nevoie de voluntari să îngrijească bolnavii”. O țară întreagă s-a scandalizat, în cazul bolnavilor care au plecat din spital împotriva recomandărilor medicilor și s-au întors în stare extrem de gravă – în care au ajuns tocmai pentru că au plecat din spital – când medicii au spus, în timp ce îi salvau, că ar trebui lăsați “să își asume” până la capăt gestul. Dar ei nu pot face asta, pentru că sunt medici și au jurat să salveze oameni. Îi salvează în timp ce îi ceartă.
Îmi aduc aminte de mama mea, care în copilărie, când mă juleam la genunchi, mă dezinfecta și mă curăța, în timp ce mă dojenea cu blândețea ei de mamă “‘Ți-am spus de atâtea ori să nu mai…”, “Ți-am spus să fii cuminte…”. Nu îmi amintesc să îi fi spus vreodată “Îmi asum, mami, te rog să încetezi să mă mai cerți, că nu îmi spui tu mie că nu am voie să cad”.
Merită oamenii să fie salvați, dacă pleacă din spital împotriva recomandării medicilor și se întorc în stare extrem de gravă? Evident că DA. Merită ei dojeniți? Da și la această întrebare. De ce? Pentru că “a-și asuma” nu este un verb adevărat în cazul de față. Este un fals, o monedă “joker” pe are o aruncă ei, în lipsa unor argumente puternice și corecte.
“A-și asuma” înseamna a plăti orice preț e necesar în contextul folosit. Dar când vine vorba despre viață și moarte, să nu mai folosim un argument sec, gol de conținut, abuzat chiar, cum este “îmi asum”. Să folosim expresia doar atunci când chiar suntem dispuși să plătim prețul, oricare ar fi el. Și, foarte important, atunci când nu îi punem în pericol pe ceilalți.
