Criza economică și financiară din perioada 2009-2010 din România ne-a dat o lecție importantă, dar pe care se pare că am uitat-o repede, în special în ceea ce privește administrarea finanțelor publice, unde au fost repetate în ultimii ani aceleași greșeli, chiar cu o nonșalanță mai mare, totul fiind de această dată acoperit cu justificări populiste. Bunăstarea, sub orice formă, nu poate fi atinsă într-o manieră care să persiste decât prin pași mici și atenți, care să pună bazele pentru generarea unor venituri viitoare mai mari.
Finanțele publice din România au ajuns în prezent într-un punct de instabilitate puternică, într-un punct în care populismul nu își mai are locul și unde este vitală implementarea unor măsuri coerente și adaptate la realitatea economică. În ultimii 5 ani, deciziile de politică fiscal-bugetară nu au făcut altceva decât să șubrezească fundația finanțelor publice din țara noastră.
Încă din anul 2014 au fost adoptate măsuri de relaxare fiscală (ex. reducerea CAS, reducerea TVA, aplicarea unor cote reduse de TVA pentru anumite produse si servicii ș.a.), care au fost ulterior acompaniate de creșterea rapidă a cheltuielilor cu personalul din sistemul public. Astfel, bugetul de stat a fost pus sub presiune din două direcții, atât din partea de cheltuieli, cât și din partea de venituri, având în vedere că ponderea veniturilor din taxe și impozite în PIB în România este a doua cea mai scăzuta din UE. Aici apare o discuție mai complexă care ține de sfera doctrinei politicilor publice pe care dorim să le aplicam:
- există varianta unui stat cu impozite și taxe scăzute, cu implicare în economie redusă, dar și cu cheltuieli scăzute, deoarece resursele pe care le are la dispoziție sunt constrângătoare;
- pe de altă parte, există și varianta unui stat cu implicare crescută în economie, cu un aparat bugetar mare (a nu se înțelege și ineficient), însă în această situație este necesară susținerea statului cu resurse și se impune obținerea unor venituri din taxe și impozite mai ridicate.
Prin urmare, politicile promovate de către decidenții de politică fiscal-bugetară în ultimii ani în România nu au condus în niciuna dintre aceste direcții, ele aducând de cele mai multe ori destabilizarea finanțelor publice, fiind în contradicție cu regulile economice de bază, cu o logică simplă, dar imbatabilă: cheltuielile trebuie acoperite cu venituri. Astfel, dacă nu obții venituri suplimentare, nu poți sa iți asumi cheltuieli suplimentare, decât dacă stabilitatea fiscal-bugetară pentru următorii ani nu este printre obiectivele tale.
Toate cele precizate până acum pot fi sumarizate foarte ușor prin graficul următor, acolo unde se prezintă evoluția deficitului bugetului public general consolidat cumulat de la începutul fiecărui an în perioada ian 2016 – mai 2020.
Evoluția deficitului bugetului public general consolidat cumulat de la începutul fiecărui an (ian 2016 – mai 2020) – % din PIB.
Sursa: www.mfinante.ro
Metoda grafică este de cele mai multe ori extrem de utilă în prezentarea unor fenomene economice și în ilustrarea unor rezultate, iar în scopul urmărit de mine, s-a dovedit din nou foarte folositoare. Se poate observa cum situația finanțelor publice s-a deteriorat treptat de la an la an, execuția bugetară fiind din ce în ce mai dificil de încadrat în pragul maxim acceptat de U.E. de 3%. Toate aceste probleme au culminat în anul 2019 cu depășirea acestui prag, pentru ca incertitudinea generată de pandemia Covid-19 să ne găsească extrem de vulnerabili și de nepregătiți în ceea ce privește resursele pe care statul le are la dispoziție pentru a face față. Astfel, cheltuielile permanente asumate în ultimii 4 ani au condus la îngustarea spațiului de reacție pentru Guvern în această criză care ar putea duce deficitul bugetar către 7-8% din PIB până la finalul anului 2020.
Apar o serie de întrebări care ne macină și pentru care răspunsurile sunt greu de dat acum, însă vor sta pe buzele tuturor în perioada următoare: Va reuși statul român să finanțeze acest deficit? Care vor fi costurile împrumuturilor în această situație? Cât de dură va fi recesiunea? Mai poate statul să intervină pentru a ameliora efectele negative? Cum ar fi fost lucrurile dacă această criză nu ne găsea atât de vulnerabili? Oare de această dată vom învăța lecția?
