Soldatul Putin și filozoful Dughin
Din perspectiva istoriei lungi (a unui Toynbee sau Huntington, să zicem), agresiunea Moscovei asupra Kievului reprezintă ciocnirea târzie dintre cele două mari nuclee ale unei civilizații comune – cea a slavilor estici. În fond, Kievul a fost primul nucleu al acestei civilizații, ascensiunea Moscovei fiind facilitată de invazia mongolă și, ulterior, de consolidarea marilor forțe din centrul Europei. De la Subotai până la Gerd von Rundstedt, Ucraina a fost continuu expusă celor mai sângeroase și nimicitoare campanii de jaf și exterminare, în vreme ce Moscova și Petersburgul erau păzite de iarnă și de drumurile prea lungi chiar și pentru Napoleon.
După dispariția Uniunii Sovietice, Kievul a început să propună tot mai hotărât ucrainenilor (și, prin contagiune, tuturor slavilor estici) un proiect orientat spre Occident și spre valori liberale
Argumentul lor e evident: întotdeauna slavii de est au fost parte a culturii europene, chiar dacă au declinat-o într-o logică locală. Chiar și comunismul lui Lenin era o invenție 100% occidentală (Marx, Engels, „știință” dialectică). În primii ani ai lui Putin, Moscova a respins acest proiect cumva firesc, care ar fi făcut din Rusia, Ucraina și Belarus state europene orientate spre prosperitate și democrație, preferând să aleagă calea prăfuită a unei Rusii imperiale, pseudo-mistice, care apără niște valori sacre („familia tradițională”) și care se luptă cu orice preț pentru statutul de Mare Putere (fie și maimuțărindu-l).
Omul care a livrat această ideologie a fost Dughin, care a amestecat o sumedenie de concepte (de la Heidegger la Blaga, de la Huntington la Carl Schmitt) pentru a face cadou Kremlinului aiureala propagandistică râvnită. Brambureala argumentativă e atât de evidentă (Rusia trebuie să fie liderul lumii ortodoxe, dar, cumva, trebuie să îi conducă și pe musulmanii din statele post-sovietice) încât, după părerea mea, Dughin a fost perfect conștient că produce o impostură. A crezut că se poate juca cu istoria după bunul plac, mistificând-o și răsucind-o nefiresc pentru o poziție confortabilă în elita Kremlinului (Am scris pe larg despre asta într-o carte publicată în 2017).
Nu știu cine a comis atentatul împotriva fiicei sale/împotriva lui Dughin (e mai degrabă genul de operațiune specifică lumii ruse din epoca Putin) și cred că orice pierdere a unui copil e o tragedie, indiferent de păcatele și de imposturile părintelui
Nu pot însă să nu remarc că drama lui Dughin s-a produs în contextul unui încleștări istorice privind destinul unei civilizații – încleștare pe care el a încercat să o instrumentalizeze și să o falsifice, ca și cum istoria ar fi ceva lejer, ușor de folosit pentru propria tihnă. Numai că forțele istoriei sunt infinit mai puternice și mai tragice decât autorii care cred că le pot domestici în cărți de 250 de pagini.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: Putin Dughin
