Există momente în istorie în care nu poți rămâne „imparțial”. Când trebuie să iei o poziție, de o parte sau de alta. Noi, ca țară, am luat această poziție, și nu de ieri, de azi, ci imediat după căderea regimului comunist. Din ziua în care mulțimea îi răspundea lui Iliescu “nu suntem tovarăși”, opțiunea populară, respectată în bună măsură și de clasa politică, a fost pentru valorile democrației occidentale.
Au existat însă nu puține cumpene în aplicarea acestei opțiuni în viața noastră socială, economică și politică
Cea dintâi a fost mineriada din 13-15 iunie 1990, când Iliescu și „tovarășii” lui au aruncat țara în afara primului rând al dezvoltării europene. Doar slăbiciunea teribilă a Uniunii Sovietice și destrămarea acesteia au ferit România de intrarea „de bună voie” sub flamura roșie, de partea greșită a istoriei. După aceea, însă, marile decizii au fost cele corecte: în războiul din Iugoslavia ne-am situat ferm de partea Occidentului (interzicând, totodată, survolul pentru avioanele rusești!), am aplicat apoi pentru integrarea în NATO și în Uniunea Europeană – decizie pentru îndeplinirea căreia au fost necesare sacrificii. Aici aș arăta că cele mai dificile decizii au fost adoptate în timpul celui de-al doilea mandat de președinte al lui Ion Iliescu, care a înțeles în final direcția istoriei și a luat parte la procesul de transformare a țării.
De 18 ani suntem în NATO și de 15 în Uniunea Europeană
Orice om cu discernământ trebuie să recunoască nu doar o schimbare în bine, ci faptul că România de azi este o altă țară decât cea ieșită din comunism cu 33 de ani în urmă. Foarte mulți dintre noi s-au învățat cu situația de acum și o găsesc firească – și chiar este; doar că ea nu este un dat imuabil, ci un rezultat al transformării radicale a țării. Transformare care nu este deloc ireversibilă, pentru continuarea căreia sunt necesare în continuare eforturi susținute.
De mai mulți ani, procesul de occidentalizare a României a părut a se împotmoli. În loc să fructifice deplin oportunitățile fantastice oferite de apartenența la structurile politico-militare și economice euro-atlantice, țara noastră s-a blocat în mijlocul drumului. Fără să o cotească absurd spre răsărit, cum a făcut Ungaria, fără a exacerba naționalismul, cum a făcut Polonia, dar cu ambiguități deconcertante în deciziile ei politice și economice. Referendumul pentru „familia tradițională”, de exemplu, a fost o imbecilitate monumentală, dacă nu un joc subtil de deraiere a României de la calea ei occidentală; din fericire, jocul s-a terminat cu bine, fără victoria „pravoslavnicilor” (deși, spre rușinea ei, BOR s-a așezat, cu arme și bagaje, de partea greșită).
Îți recomandăm:
Deraierea justiției a cuprins numeroase decizii teribile
Unele au eșuat, cum a fost celebra Ordonanță 13, oprită de cea mai formidabilă mișcare populară de la căderea comunismului. Altele, cum a fost de exemplu „secția specială”, par a-și fi schimbat doar părul, nu și năravul. Iar alte decizii, cum a fost dreptul magistraților de a ieși la pensie în condiții absolut fabuloase, reprezintă și azi o bombă cu ceas, atât pentru justiție, cât și pentru finanțele publice. Să nu pierdem din vedere în această succintă trecere în revistă rolul Curții Constituționale, care pare să se îndepărteze tot mai mult de ceea ce această instituție ar trebui să fie.
După ce a apărat cu dinții și cu ghearele dreptul magistraților la pensiile cele mai nesimțite din istoria acestei țări, Curtea Constituțională a trecut la atacarea dreptului european, cu argumente aiuritoare, care nu doar că nu au nimic constituțional, dar par să urmărească îndepărtarea țării de la calea sănătoasă, europeană, de dezvoltare.
În plan economic, lucrurile sunt destul de amestecate
Atragerea de resurse ale UE s-a ameliorat față de situația din urmă cu câțiva ani, iar noile programe (PNRR și programul multi-anual) ar putea conduce la atragerea unor sume fabuloase, o mare parte fără contrapartidă, care să propulseze economia României într-o cu totul altă ligă. Doar că autoritățile române se mișcă încet, iar unii oficiali continuă să vorbească despre „renegocierea PNRR” – o aberație perfectă.
Dar sunt și alte evoluții de maximă importanță, unde s-ar părea că pierdem trenul. Cea mai acută temă este cea a energiei, domeniu în care suntem într-o situație dintre cele mai paradoxale. Pe de o parte, avem una dintre cele mai înalte rate din UE de satisfacere din resurse interne a consumului de energie; pe de altă parte, consumatorul român este pus în situația de a plăti enorm de mult pentru consumul său, din motive care mie îmi scapă. În plus, una din cele mai mari monstruozități în materie de politică economică – Ordonanța de Urgență nr. 114/2018 – își dă acum pe deplin măsura miopiei (dacă nu o fi altceva, mult mai grav) a celor care au redactat-o.
Acum am putea avea gaze naturale din Marea Neagră, suficient pentru consumul intern și pentru a da și la alții. Nu avem, și vor mai trece ani până când vom exploata aceste resurse. Și asta, numai dacă legislația în materie va veni suficient de curând și aceasta va fi suficient de echilibrată, pentru a servi atât interesul național, cât și pe cel al celor care vor realiza extragerea gazului.
Lumea se află într-o mare cumpănă, cea mai relevantă istoric de la cel de-al doilea război mondial încoace
Atacarea Ucrainei de către armata rusă este un act de o samavolnicie desăvârșită, situat complet în afara oricăror norme de drept internațional. Tragedia prin care trece Ucraina azi – cu totul de neimaginat cu doar o lună în urmă – obligă lumea la adoptarea unei poziții ferme, de o parte sau de alta. Tot Occidentul, și includ aici și Japonia și Australia, a renunțat la ambiguitatea cu care a tratat Rusia. Deși aceasta s-a comportat tot mai agresiv de mai multe decenii. Ideea de a separa economia de politică a semănat tot mai mult cu concesiile făcute Germaniei lui Hitler, fără ca politicienii occidentali să pară a realiza asta. Este relevant în acest sens că, după ocuparea și anexarea Crimeii de către Rusia, a fost decisă construirea Nord Stream 2 – care aservea Rusiei economia Germaniei, dincolo de orice rațiune.
Dar jocul a luat sfârșit
Războiul absurd declanșat de Rusia nu a mai lăsat loc de îndoială cu privire la planurile conducătorului ultimului imperiu de pe planetă. Deciziile de izolare totală a Rusiei au fost adoptate rapid și decisiv. În sfârșit, conducătorii țărilor dezvoltate au înțeles că nu este vorba doar despre Ucraina, ci despre însuși viitorul planetei, pentru viitoarele zeci de ani. Și nu am vreo îndoială că rezultatul va fi eliminarea amenințării pe care Rusia a reprezentat-o timp de mai multe sute de ani.
Din fericire, România se află de partea bună a baricadei. Nu doar autoritățile s-au mișcat onorabil, dar iată că cetățenii de rând dau în fiecare zi dovadă de o formidabilă solidaritate umană cu ucrainenii plecați în pribegie, în fața urgiei criminale declanșate de sceleratul de la Kremlin. Nu e vorba, mai auzim javre de la noi care încă schelălăie că, vezi Doamne, Ucraina a luat cu japca nordul Bucovinei – deci noi ar trebui, nu știu, să fim de partea Rusiei?
Cred că acum ar fi momentul de a sanitiza mediul politic, economic, social – printr-o totală desprindere de rămășițele ideologice și economice care ne leagă încă de Rusia
În sistemul bancar stăm bine. Nu avem vreo bancă cu capital rusesc, ceea ce a făcut simplă pentru noi aplicarea măsurilor legate de sistemul SWIFT. Nici în economie nu avem mare lucru, dar eu mă tot întreb de ce mai există români care pun benzină de la Lukoil… Chiar nu înțeleg că alimentează mașina de război a lui Putin?
Dar influența malefică a imperiului de la răsărit este mult mai pregnantă în domenii care țin de scara valorilor și ideologie
Aici lupta este foarte dificilă, pentru că narativele dezvoltate la Moscova sunt adânc sădite în mintea multor concetățeni, indiferent de cât de puțină legătură cu realitatea ar avea. Bunăoară, formidabilele exporturi ale României în comunism, față de prezent. Narativul spune că România exporta mult și de calitate, iar acum, zero; suntem doar o piață de desfacere pentru țările bogate. Realitatea este fix pe dos: exporturile în valută convertibilă ale României au ajuns la vreo 5 miliarde de dolari în tot anul 1988, incluzând aici cam 800 milioane dolari produse agricole (lipsurile colosale din țară doar atât aduceau!) și nu mai putem ști câte tractoare sau utilaj petrolier către țări precum Irak sau Libia, care nu au plătit în veci acele importuri.
Acum, mai exact în ianuarie 2022, exporturile de bunuri și servicii, într-o singură lună, au totalizat peste 8,5 miliarde de euro. Aceasta este realitatea.
Iar în zona ideologică avem și alte minunății. Cum să caracterizez, bunăoară, că Teatrul Național din București găsește ca, de ziua internațională a teatrului, să prezinte un one man show cu Dan Puric? Una dintre cele mai abjecte creaturi pro-Kremlin este ceea ce merităm când Rusia asasinează zi de zi oameni nevinovați în Ucraina?
Cred că societatea românească are urgent nevoie de curățenie generală. Separarea apelor trebuie să aibă loc!
În 1945, când încă regimul stalinist nu strivise tot ce avea sens în societate, Sadoveanu s-a grăbit să dea cinstea pe rușine, publicând o broșurică intitulată „Lumina vine de la Răsărit”. Și-a asigurat, prin colaboraționism, o bătrânețe confortabilă, chiar dacă lipsită de onoare. Iată că abia acum, 77 de ani mai târziu, ajungem să putem spune limpede: lumina NU mai vine de la răsărit!
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: România Rusia economie gaze
