Opinia unui student din Cluj-Napoca anului 1996, despre orașul de azi: „Viniturile” au salvat Clujul. Numai ungurii au de fapt pedigree de clujean
Voicu Ienci, un cunoscut editorialist și influencer din județul Hunedoara, fost student la Cluj în anii 90, a vorbit scris o opinie despre importanța „viniturilor” pentru șlefuirea Clujului de azi, relatează stiridecluj.ro
„În ’96, când am ajuns in Cluj prima data, orașul era un cadavru proaspăt. Ați avut curiozitatea morbidă sa contemplați un cadavru vreodată? E inert și urât la prima vedere, ne repugnă și ne înspăimântă, dar dacă avem puterea sa trecem peste primul contact și prima impresie aferentă, vom începe să deslușim și alte amănunte, bineînțeles, dacă vorbim de un exemplar cât de cât prezentabil, nu în putrefacție, nu ciopârțit în vreun accident.”
Începem să distingem amintirea trăsăturilor frumoase, ale omului viu care era și care, probabil, ne stăruie în amintiri. Încercăm chiar sa îi transpunem stări – de la odihnă, liniște sau împăcare, până la încrâncenarea, spaima sau zbuciumul momentului părăsirii unei lumi.
Cam așa arăta Clujul în plină epoca funariotă, un oraș superb și plin de farmece cândva, stors de orice argument economic, după ce banii de la Caritas se terminaseră aruncați în vânt consumerist, devenit dezolant in paragină amestecată cu kitsch patriotic – mai potrivit dughenelor din parcări de turci, decât vreunui demers cu adevărat național.
Pe anatomia trupului inert al orașlui își duceau viața, într-un dute-vino apatic, oamenii triști și împovărați din centru – umbre ale unei istorii glorioase de un secol, striviți sub povara amintirilor, precum acela care pica de sus și are permanent în minte gândul că nu se mai poate ridica.
Mai practici și puțin mai energici, clujenii la prima sau a doua generație de orășean, pitiți prin blocurile Mănășturului sau Mărăștiului, veșnic trebăluitori pe la vreun garaj de tablă plantat în peisaj precum nuca în perete, încercau soarta cu degetul, cu grija și sfiala cu care atingi o fată mare, de la care nu ai mari speranțe că vei izbândi sa îi furi fecioria.
Un atelier aici, un magazin dincolo, mai un fast-food sau o langoșerie – totul într-o debandadă levantină, nici pe departe în ordinea central-europeană a Clujului istoric. În plus, ce nu puteau face în oraș, completau în împrejurimi, pe tarlalele berechet, transformate mai apoi în comori imobiliare – la capăt de Câmpului, spre Florești, în Borhanci sau spre Apahida, unde blochiștii trudeau la sfârșit de săptămână pe câte un petec de pamant mai abitir decât în epoca de glorie a muncii patriotice în agricultură.
Singura vitalitate – autentică, dar cheală de bani și de perspective, eram noi, studenții – încrezuții de la drept, flegmaticii de la medicină, visătoarele un pic leșinate de la litere și gagicile practice și darnice de la științe economice, băieții buni și haioși de la politehnică. Eram tot ce mai avea Clujul de atunci și, în pofida a ce se putea crede, nu era puțin. Eram o speranță firavă doar în aparență, așa cum viitorul avea să o demonstreze.
În anii 2000, cand orașul Cluj-Napoca a scapat, în sfârșit, de obsesia ridicolă, nocivă și distructivă numită Funar, s-a pricopsit cu două argumente care, departe de gândul să nu fi existat și anterior, s-au întâlnit fericit și decisiv în ceea ce numim dezvoltarea și afirmarea Clujului și clujenilor: un primar care, măcar dacă nu a fost în stare de cine știe ce performanțe manageriale, a avut bunul simț să nu se bage și să lase lucrurile să curgă, fără să pună piedici prea mari și inutile și niște universități, în care încă se făcea școală și care adunau tot ce mișcă și demonstra inteligența din vreo zece județe.
Da, Cluj-Napoca a crescut pe spatele ăstora.
Nu perfect, nu armonios, nu destul de plănuit și dichisit, dar a crescut enorm în 10-15 ani, până la punctul în care, începând cu mijlocul deceniului trecut, creșterea asta s-a transformat în mod de funcționare intrinsec, iar orașul s-a confruntat, pentru prima dată după șaizeci de ani, cu provocarea unei reconcepții totale și profunde a întregului spațiu pe care îl ocupa.
Cam în acest punct se afla Cluj-Napoca în acest moment, pe fondul unei creșteri și accelerări economice fără precedent, în care investițiile au fost atrase de competențele, energia și disponibilitatea acelor studenți bine educați și pregătiți din anii ’90 si 2000, veniți de oriunde cu gândul să rămână aici.
În general, crizele economice atrag urgent crize demografice, pică industria, nu mai vine altceva în loc decat sclavie în croitorie, oamenii cu meserii se risipesc, familiile și copiii pleacă odată cu ei. Exemplele sunt nenumărate – numai la mine, în județul Hunedoara, am vreo zece.
La Cluj-Napoca, copiii veniți de pretutindeni și școliți în universități au vrut să rămână, au fost în stare sa tragă și să muște cu toată dantura pentru visul lor, iar capitalul este deștept și sensibil, vede și acționează din timp, mai ales cand nu are de-a face cu nebuni în administrația urbei.
Miracolul de la Cluj – și dincolo de multele lucruri încă neizbutite, chiar putem vorbi de un miracol, s-a petrecut, a fost posibil doar cu infuzia demografică si aportul economic al forței de muncă al celor veniți din Alba, Mureș, Sălaj, Bistrița, Maramureș, Satu Mare, Hunedoara (să mă iertați dacă am omis pe cineva).
Ei sunt cei care au salvat urbea din inerția prăfuită, din coma economică și socială presărată cu pusee de tensiune populistă, din paragina și distrugerea la care era condamnată. Pe muncă, pe brațele, pe mintea și pe argumentul existenței lor, un cadavru urbanistic și comunitar a renăscut într-un corp social viguros și energic, capabil să producă bani și dezvoltare.
“Viniturile” așa cum le place sa îi numească unor “clujeni de viță nobilă”, ai căror bunici au schimbat sapa cu șaiba la mijloc de secol trecut, au salvat și au creat viitor.
Bineînțeles, dezvoltarea a adus probleme, paradigme și paradoxuri noi – de la o piață imobiliară scumpă spre exorbitantă, la probleme urbanistice, de trafic și poluare, dar vă dau un pont și tineți minte ca îmi veți da dreptate – tot niște “vinituri” le vor rezolva într-un fel sau altul.
Vă mai spun încă ceva – singura șansă a dezvoltării e și mai multă dezvoltare, și mai multă extindere și crestere, implicit și mai multe “vinituri”.
PS: E cel puțin hilar, dacă nu ridicol, ca oameni la a doua sau a treia generație în oraș să îi numească “vinituri” pe cei care și-au castigat cu prisosință dreptul sa trăiască aici, pe brațele și mintea lor.
Dacă exista vreun drept istoric al statutului de clujean cu pedigree, păi numai ungurii cu stramoși de la 1800, cel puțin, îl pot avea în orașul ăsta”.
Îți recomandăm:
Cum este umflată artificial piața imobiliară din Cluj. Achiziția unui imobil te dezumanizează
cuvinte cheie: Cluj-Napoca
