Într-o postare pe propriul cont de socializare, Adrian Papahagi arată cum România a parcurs lungul drumul de la comunism la libertate. O redăm mai jos:
„În ultimele zece zile am călătorit prin Ungaria, Austria și Germania. Scurte stagii prin biblioteci, câteva întâlniri cu colegi medieviști, dar și muzee, concerte, plimbări sub ploaie, soare sau ninsoare.
Pentru prima oară, ne-am permis să asistăm la un concert de Mozart la Salzburg (Requiem-ul, cu Wiener Philarmoniker și Wiener Singverein).
La München, mi-am adus aminte de prima mea ieșire în Occident: vara lui 1990, Germania, cu un grup de elevi din Cluj. Eram teribil de săraci. Majoritatea colegilor fuseseră învățați de organizatorii excursiei să se îmbrace cu treninguri jerpelite, ca să le cumpere gazdele germane haine – ceea ce s-a și întâmplat. Din fericire, eu aveam jeanși noi, aduși de tata la prima lui ieșire în străinătate, curând după Revoluție: mi s-a părut nedemn să stârnesc mila oricui, așa că m-am îmbrăcat cât am putut de bine. Vorbeam deja ceva germană și, blond cu ochi albaștri fiind, mă pierdeam oarecum în peisaj.
Nu voi uita însă cum s-au strâns vânzătoarele în jurul nostru când, într-un mic grup de amici cu aere vizibil estice, am intrat într-un Galeria Kaufhof să căscăm gura la haine, jucării și aparate pe care în mod evident nu ni le permiteam – se vede treaba că primii ambasadori ai flămândei Românii postcomuniste ajunseseră prin acele locuri înaintea noastră și stârniseră oareșce temeri legitime.
Citește și: Socialismul face mereu victime, duce către tiranie și război. În aceste zile, acum 33 de ani, ne-am recâștigat o bună parte din libertate, prin curajul unei generații ce s-a ridicat împotriva unui tiran aflat în fruntea unui sistem violent și opresiv
Am primit în acea excursie 300 de mărci de la un unchi emigrat în Germania, care era chirurg la Kehl. Din banii aceia, i-am cumpărat mamei un fier de călcat (!), pantofi prea mari tatei, dar și pantofi perfecți soră-mii, iar mie mi-am luat un casetofon fără marcă (70 DM, țin minte și azi prețul), care mi s-a părut fenomenal până când a început să agațe banda casetelor (realitate necunoscută adolescentului român standard, obișnuit cu smartphone și Spotify).
Eram norocos. Majoritatea colegilor nu-și permiteau nimic. Leul nu era liber convertibil, iar o persoană putea schimba doar câteva sute de dolari pe an (suma era marcată în pașaport, după cum se vede în poză – în anii ’90 circulam tot cu pașapoarte RSR). Oricum, la cursul dolarului pe piața neagră (100 lei), dintr-un salariu mediu (2-3.000 lei) cumpărai doar câteva firfirici.
Nu visam în 1990 că, într-o bună zi, vom dormi la hoteluri decente sau bune, vom mânca la restaurant cu același preț ca la Cluj (dar mult mai prost, atât la Budapesta, cât și la Viena, Salzburg sau München), că vom traversa granițele cu mașina noastră, fără vize și fără controale (cu excepția celui banal și rutinier de la Oradea). În 1990, când am revenit din Germania, trenul a stat o oră în graniță, iar vameșii ne cereau șpagă ciocolatele sau sticlele de cola pe care le cumpărasem pentru frați și surori.
Așa că să nu mai aud că de 33 de ani încoace… România de azi e un paradis față de cea din 1989. Mi-e și azi rușine de mizeria și mizerabilismul românesc din adolescența mea, adică de moștenirea comunismului.
Bine că am scăpat de binefacerile Uniunii Sovietice și ale regimului comunist ilegitim și criminal, care ne-a călărit o jumătate de secol! Să sperăm că Europa și România vor rezista noului asalt al ideologiei comuniste și al imperiului rus – și să mai sperăm că nu va trebui să luptăm cu arma-n mână pentru normalitatea noastră, ci că ne vor ajunge cuvintele și rațiunea.”
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: România comunism
