Traversarea Europei în pandemie. Aventura a început cu blocajele de la granița cu Ungaria.
În weekendul dinaintea zilei naționale, din motive destul de serioase, mă hotărâsem să dau o fugă până la fiică-mea, în nord- estul Franței. Este un drum de circa 2.000 de kilometri pe care l-am făcut chiar și dintr-o bucată. Se întâmpla vara, atunci când ziua este mai lungă și datorită temperaturilor ridicate nu există pericolul poleiului. De data asta îmi propusesem să îl fac într-o zi și jumătate cu o noapte dormită la Arad.
Zis și făcut. Vineri imediat după prânz am încărcat mașina, mai ales cu de-ale gurii. Că așa suntem noi românii. Am luat în principal fructe, care acolo sunt mult mai scumpe. Am făcut și un ocol de vreo 2 ore pe la Voinești ca să ne aprovizionăm cu mere și sucuri naturale proaspete de la Crăița Merelor. Spre miezul nopții am ajuns la Arad la hotel. De mâncat, mâncasem vreo două sandwichuri pe drum, la o benzinărie.
După un somn bun, la ora 7 dimineața am luat micul dejun. Am făcut plinul la prima benzinărie de lângă oraș. Apoi am plecat mai departe spre frontieră pe o autostradă aproape goală
Dar socoteala de acasă, care ne spunea, prin intermediul Waze, că dacă nu ne oprim aproape deloc putem ajunge la Thionville la 9 și jumătate seara, nu s-a potrivit cu cea de pe drum.
Ungurii, fie că nu aveau chef de muncă în sâmbăta aia, fie au vrut să ne arate cine e șeful. Cu un dispreț suveran față de orice urmă de bună cuviință, au ținut deschis un singur ghișeu la frontieră toată dimineața. De abia pe la prânz l-au deschis pe al doilea și după ora 14 abia pe celelalte patru. Pretextul a fost o blocare a sistemului informatic de verificare a actelor. Și de data asta nu a fost vina polițiștilor de frontieră români, care erau pregătiți să lucreze pe toate liniile de ieșire.
Îți recomandăm:
Rezultatul a fost că înainte de 8 și jumătate ne-am așezat cuminți la o coadă de 1,8 Kilometri la frontieră. Care s-a transformat rapid într-una de 20 de kilometri
Și pentru că așa suntem noi românii, unii au reușit să găsească o scurtătură care să-i aducă imediat înainte de linia ghișeelor. Astfel au scutit vreo trei ore de coadă. Deloc surprinzător, nu am văzut nici măcar o singură mașină cu număr străin, și erau destui la coadă, care să facă asta.
Exasperat, după vreo două ore, am căutat pe internet și am telefonat la Ministerul de Externe. Acolo mi-a răspuns o doamnă. Nu mă putea ajuta, dar mi-a dat un număr de telefon de urgență de la Budapesta. Am sunat la acel număr. Mi-a răspuns un domn ce avea o voce de parcă îl trezisem din somn. Am aflat că situația este cunoscută, dar că este treaba autorităților maghiare. Ei nu puteau face nimic. Traversarea Europei nu mai este un lucru atât de simplu se pare.
Îți recomandăm:
Conform unor colegi de coadă situația dura de câteva zile. Și totuși nu citisem prin presă nimic
Și nici nu auzisem de vreun protest oficial al guvernului României sau al Ministerului de Externe pe lângă guvernul maghiar sau Comisia Europeană. Și nici nu am auzit să fi fost chemat ambasadorul Ungariei la Palatul Victoria pentru a da explicații. Nici măcar președintele nostru cel plimbăreț nu a făcut nimic. Cred că de-aia se plimbă săracul cât poate, acum când e în exercițiul funcțiunii și nu trebuie să stea la nicio coadă și nu-l pune nimeni să plătească încă 20 de dolari în plus ca să se dea jos de pe cămilă la piramide, așa cum am auzit că pățesc turiștii obișnuiți.
Așa că după cinci ore și ceva de coadă și o groază de benzină consumată inutil, am reușit să trecem în țara vecină și „prietenă”, după ce un polițist de frontieră de-al lor a catadicsit să ne ia actele în mână și să ni le dea înapoi fără să se fi uitat pe ele
Eu aș vrea totuși să fac o scrisoare de protest la Comisia Europeană. De la ai noștri n-am nicio speranță. Domnul Aurescu a venit la Ministerul de Externe cu o imagine extraordinară după ce a avut o contribuție determinantă în câștigarea disputei cu Ucraina referitoare la apele teritoriale. Dar de atunci am senzația că s-a culcat pe lauri și nu mai face mare lucru. Da, e o vorbă veche: timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim. Sau ne facem că muncim!
Ar trebui să existe un sistem de despăgubire, la fel ca în cazul întârzierilor sau anulare a zborurilor. Și aș vrea să văd Guvernul Ungariei plătind despăgubiri de câteva mii de euro fiecărui cetățean european pe care l-a făcut să piardă o groază de timp blocând trecerea la frontiera noastră pentru câteva ore!
Mai departe drumul a fost lin și fără alte probleme, în afara oboselii și a faptului că din cauza pandemiei și a măsurilor de combatere a acesteia în Austria și Bavaria nu am putut înnopta la niciun hotel. Și era cam frig pentru a putea dormi în mașină, așa cum m-a sfătuit un neamț de la o benzinărie din Germania. Când eram mai tânăr am făcut și asta o dată în sudul Franței, pe Coasta de Azur, dar atunci era vară. Traversarea Europei continua.
În Austria era dezolant, cu restaurantele și hotelurile închise, inclusiv zonele aferente din benzinarii pentru a te așeza și a bea liniștit o cafea sau a mânca ceva
Eu, de obicei, nu ratez un ștrudel cu mere și sos de vanilie de câte ori trec prin Austria. De data asta n-a fost să fie! A trebuit să mă mulțumesc cu un sandwich și o cafea îngurgitate în picioare, în fața unei benzinării.
Și prin Germania a fost aproape la fel. Autostrăzile erau mai goale decât în mod obișnuit, înaintea unui weekend. Când am ieșit din Bavaria, m-am oprit totuși la o benzinărie și am întrebat de un hotel prin jur. Era unu noaptea. Neamțul s-a uitat la mine uimit și mi-a zis: „La ora asta?” El mi-a dat sfatul cu trasul mașinii în parcarea benzinăriei ca să pot dormi liniștit. Așa că am plecat mai departe.
Ultima mașină cu număr românesc, probabil trecută prin vamă cu puțin înaintea noastră, am întâlnit-o chiar înainte de a intra în Franța
În Franța știam că sunt niște hoteluri cu recepție automată, care nu sunt prea scumpe. Nu voiam să plătesc o ploaie de bani doar ca să dorm câteva ore! Cel mai apropiat era lângă Metz, un hotel Premiere Classe. Din păcate nu a vrut să-mi accepte nici unul dintre cele trei carduri, nu știu de ce, pentru că plătisem cu ele și în Ungaria, și în Austria, și-n Germania. Și am continuat să plătesc și în zilele următoare.
Deși și austriecii și nemții făceau control la frontieră, nici unul dintre ei nu ne-a verificat certificatele verzi. S-au mulțumit să vadă că le avem. La fel au făcut și francezii la hotel. Ăștia nici măcar nu le-au văzut, doar s-au mulțumit să ne întrebe dacă le avem. Halal luptă cu răspândirea virusului! În ritmul ăsta vor ajunge în curând la capătul alfabetului grecesc. De fapt nici nu prea mai sunt multe litere după omicron!
La întoarcerea, care a avut loc după o săptămână, nu ne-a întrebat nimeni de sănătate la nicio trecere de frontieră până la Nădlac.
Și n-am mai stat deloc la coadă, deși nu erau deschise decât două linii de trecere. Ungurii se duseseră probabil la culcare, pentru că era 11 noaptea și doar polițiștii noștri ne-au controlat actele, fără să ne întrebe de certificatele verzi, și ne-au urat „drum bun”! Am înnoptat la Arad, din nou, iar a doua zi, sâmbătă, pe la două după-amiaza, eram deja acasă, la București! Traversarea Europei s-a terminat.
Link extern: Traversarea Europei – documente necesare
