Guvernul este în etapa finală a aprobării legii care consfințește dreptul persoanelor de peste 65 de ani, din sectorul public, de a-și păstra contractul de muncă automat, INDEPENDENT de voința angajatorului.
Chiar duce sistemul bugetar lipsă de personal încât să-i rugăm pe vârstnici să mai rămână 5 ani?
Sau chiar nu găsim pe nimeni din sectorul privat care să vină să lucreze la stat?
Sau s-a terminat evaluarea profesională a personalului bugetar și s-a descoperit că persoanele în vârstă de 65 de ani sunt deosebit de competente?
Sau succesul reformelor prevăzute în PNRR este garantat dacă la cârmă se află oamenii școliți în timpul lui Ceaușescu?
Chiar credem că este nimerit ca un învățător/profesor de 66, 67 sau 70 de ani să își târâie catalogul și să mai țină lecții copiilor și adolescenților de azi? Competențele digitale ale profesorilor de peste 60 de ani sunt chiar atât de spectaculoase? Oare succesul României educate stă în creșterea vârstei de pensionare?
Poftim reformă. Pe de o parte recunoaștem că există scheme supraîncărcate de personal în diverse instituții, pe de altă parte îi păstrăm pe funcționarii care ar trebui să iasă la pensie. Ce se înțelege de aici? Ca să fim consecvenți ar trebui, atunci, să-i dăm afară pe tineri? Vorbim despre nevoia de un suflu nou în administrație și despre cum merită tinerii o șansă reală, însă în practică dăm o lege pentru pentru conservarea vechilor structuri și mentalități.
Sub pretextul „integrării avantajelor competitive ale lucrătorilor vârstnici, inclusiv experiența vastă a acestora” (de parcă vârsta medie a funcționarilor ar fi în scădere), scriem o lege care instituie dreptul unilateral al angajatului de a-și păstra locul de muncă. Invocând realizarea unei economii bugetare, cei care țin cu dinții de scaun și-au construit un cal troian pentru a controla în continuare sistemul.
