Când am călătorit în Finlanda ca să încerc să înțeleg particularitățile reformei lor și cum au demarat schimbarea prin anii ’60, m-am lovit de un cuvânt care revenea foarte des în discuție: încredere. „Noi, spuneau ei, suntem o societate clădită pe încredere”. Iar asta reieșea din aproape fiecare exemplu de construcție educațională pe care o întâlneam. Încrederea e o valoare fundamentală nu doar pentru fericirea individuală (când trăiești în permanentă îndoială sau suspiciune interiorul se schimonosește), ci pentru drumul împreună al unei națiuni.
Cât de multă încredere ne acordăm unii altora? Cât de multă încredere avem în statul pe care îl plătim conform contractului social? În instituțiile lui? Cât de multă încredere avem în noi și în putința noastră de a visa?
Astea sunt, din păcate, întrebări retorice. Pentru că, în continuare, există copii care se nasc și trăiesc într-o paradigmă bolnavă: nu au curajul să întrebe, li se reprimă curiozitatea, sunt inhibați de propriile familii care știu drumul lor mai bine decât ei, nu sunt încurajați să greșească, să comunice, să vorbească cu curaj despre ce simt și cum simt. Ei sunt viitorii adulți ai fricii, cei care vor construi România. peste douăzeci de ani. De treizeci de ani rezervoarele noastre de încredere sunt golite în cele mai diverse moduri. Suntem secătuiți și e de mirare că funcționăm.
În schimb, devenim containere de dezamăgire, lehamite și nepăsare. Resetarea socială a acestei situații e de lungă durată pentru că ce se face se desface greu, dar trebuie să sperăm, căci speranța e sora mai mică a încrederii. Totul începe însă, cum altfel, cu educația.
Eu mi-am luat porția de încredere de acasă. Am avut noroc de o familie care a crezut în mine. Școala nu m-a ajutat foarte mult. N-am fost un elev confortabil pentru profesorii care aveau nevoie doar de „yesmeni” ca să-și ducă lecția la capăt cu succes. Doi sau trei profesori mi-au dat sentimentul că am și eu ceva de spus. Aici fac o paranteză ca să spun că nu consider că încrederea acordată unui copil trebuie condiționată de excelență. Asta ar fi o junglă. Încrederea poate face dintr-un elev mediocru cea mai bună variantă a lui. Și asta e important, să fim cea mai bună variantă a noastră. Dacă primim încredere, s-ar putea să reușim și s-ar putea s-o întoarcem cândva, la rândul nostru.
Închei cu un ultim gând: n-aș fi fost niciodată actorul care sunt acum (și sper să cresc) dacă un număr important de regizori (mai ales maică-mea) nu ar fi avut încredere să-mi acorde niște partituri extrem de grele. N-aș fi făcut nimic în muzică dacă colegii mei nu mi-ar fi dat șansa să cânt, să greșesc, să contribui, dar mai ales dacă familia mea nu m-ar fi lăsat de capu’ meu să frec casetofonul cu toate cântecele adolescenței. Din păcate, îmi amintesc prea puțin de încrederea pe care a plantat-o școala în mine. Ar fi bine ca asta să se schimbe.
