Legenda spune că pandemia a început de la un chinez mic și iresponsabil mare iubitor de grătare alături de familia extinsă. În week-endul cu pricina a zis să încerce la grătarul de duminică ceva mai exotic, o carne de pangolin perpelită doar un pic pe grătar, să savureze pe deplin suculența cărnii și prețul exorbitant al pangolinului, animal pe cale de dispariție. Nu te poți hrăni mereu doar cu lilieci, șobolani și alte orătănii! Mai cere organismul și delicatese. Chinezul nostru mic și iresponsabil nu era doar un familist convins ci și devotat muncii sale până în vârful nasului ce începuse să-i curgă!
Așa că luni dimineață, cu greu s-a urnit la locul său de muncă din piață de pește a orașului Wuhan. Și toată ziua a vândut pești, moluște, caracatițe pline de mâzgă. Mai departe, știți cu toți povestea, e realitatea ce ne bântuie de un an, nu mai este doar o legendă!
Întâmplarea nefericită a făcut ca în cursul acestui an un astfel de „chinez” mic și total iresponsabil să-mi iasă și mie în cale!
Am reușit să-l evit în Berlin unde comunitatea lor era destul de mare, l-am evitat pe drumuri, prin trenuri și toalete mai mult sau mai puțin igienizate, prin maxi-taxi și autocare înțesate cu oameni de toate soiurile ca să îmi apară în cale într-un loc micuț, elegant din fascinanta și nesăbuita Românie.
Căci, în cazul în care nu ați observat, e plină România de ei și nu pot trăi fără întrunirile duminicale cu rubedeniile, nu pot respira dacă nu se postează pe pârtii înghesuiți la telecabine, simt că viața lor e fără rost dacă nu se înghesuie în restaurante, simt nevoia să stea la cozi în supermarketuri și să-ți sufle în ceafă!
Cum este infecția cu Covid?
Așa cum nu vă puteți imagina și nu vă puteți dori vreodată! Covidu’ afectează în mod diferit pe fiecare dintre noi, în funcție de vârstă și ce afecțiuni posedăm.
Până la acest moment, al infecției, habar nu am avut că durerile de cap pot fi atât de intense încât să nu-ți mai poți descleșta gura să vorbești și să te vaiți! Au fost dureri circulare, cu frunte, tâmplă, ceafă, ochi, cu creieri încinși ce parcă sfârâiau într-o tigaie și nu îți dădeau voie să gândești.
Până la acest moment, habar nu am avut că în capul nostru există atâtea oase și oscioare. Căci durerea mă făcea să simt cu intensitate maximă cum fiecare os al cutiei craniene se rupe de întregul său, iar durerea se localizează la extremitățile fiecărui os. Capul meu nu mai era un întreg ci un morman de oase mai mici, mai mari, cu intensități de durere diferite.
Febra îmi înconjura trupul și, practic, eram prizoniera căldurii ce-mi ieșea prin toți porii, mai ales în zona gâtului, capului, feței! O noapte întreagă mintea mea febrilă a lucrat intens și mă simțeam ca într-un film science-fiction. Somnul meu din acea noapte a fost cel mai ciudat posibil, simțeam cum mintea mea caută pe Google metode să reducă febra, iar capul meu era un computer demodat, stil vechi, mare cât un dulap pe care cu greu îl purtam pe umeri, iar eu eram toată încordată și speriată urmărind cum gradele termometrului ce-mi dădea fiori, coboară unul câte unul. Dimineața când m-am trezit temperatura era acceptabilă, nu mai era nevoie să merg la urgență. Dar organismul meu în noaptea aceea a fost practic un soldat în plină luptă, un mecanism inteligent, pus în slujba mea, să caute soluții, acționând cu nenumărate rotițe să mă ajute.
Au fost momente când aerul părea insuficient și o perdea densă de dioxid de carbon îmi acoperea organele, mintea, făcându-mă să intru în panică, speriată că nu mai am aer, că nu mai pot funcționa normal, exact ca o mașină veche, întreținută necorespunzător, plină de piese ruginite, ulei negru și fum. În momentele acelea ce veneau de obicei noaptea (nu am înțeles de ce, în special, noaptea), când părea că tot aerul din lume este insuficient.
Lipsa gustului nu a fost o tragedie pentru mine, dar să nu mai simt zile întregi mirosul parfumurilor mele atât de dragi și de puternice, mirosul de cafea și vanilie al gelului de duș- asta a fost o tragedie pentru mine!
Mi s-a părut extrem de ciudată dorința nelimitată de a dormi! Am dormit zile întregi și doar durerile și disconfortul mă făceau să mă trezesc, să umblu ca un zombi ca, apoi, să mă bag iar la somn! Nimeni și nimic nu putea înlătură dorința asta de a dormi, și a dormi, ca un fel de antrenament la ce ne așteaptă pe toți, sper eu, cât mai târziu posibil!
Am căpătat o aversiune totală față de scepticii fără justificare, față de cei care nu respectă regula asta atât de simplă a purtatului măștii, față de cei ce susțin sus și tare că totul e o făcătură menită să-i țină pe ei în case, departe de distracții.
Am depășit momentele dificile, începutul cu încetul organismul meu se reface, începe să uite dificultatea acelor zile, am nevoie de mișcare, de plimbări în natură, de sala de sport!
Sunt recunoscătoare trupului meu micuț și rezistent și forțelor ce mi-au stat alături și m-au ocrotit. Forma mea de boală nu a fost exagerat de gravă așa cum mulți oameni dragi mie au avut ghinionul să o aibă! Dar, totuși, a fost teribil de neplăcută!
Iar vouă nu vă pot ura decât să aveți parte de sănătate și să vă feriți cum puteți mai bine de acest virus.
