Aventurile unui ciclist în jungla urbană
Curaj
Un ciclist are nevoie de mult curaj pentru a străbate jungla urbană a oricărui oraș din România. Înainte de toate, să asumăm o premisă, să nu cad în dizgrația vreunei părți. Se circulă prost, de ambele părți: cicliști și șoferi. Cu toate acestea, suntem câțiva care o facem zilnic. Ar fi mai bine să fim mai mulți, mult mai mulți. Doar atunci cred că am putea forța autoritățile să înceapă să se gândească la bicicleta ca mijloc de transport la modul serios.
De ce junglă?
De ce nu? Sunt producători de mașini care numesc astfel, prin reclame, acest mediu dedicat oarecum autovehiculelor.
De ce curaj?
Piste de biciclete care se termină subit în stâlpi sau capete de trotuare, borduri supra-înălțate, zone complet nesemnalizate și în care ciclistul nu dispune de protecția cuvenită față de restul traficului, ambuteiaje în care ciclistul stă pe două roți, nu patru, (fără) distanța legală de 1,5 m și multe chestiuni de genul acesta. Așadar, insist pe curaj.
Nu sunt un ciclist urban, sunt doar un ciclist care a acumulat mii de kilometri și în jungla urbană. Sunt și șofer, deci, pot sta în ambele tabere. Am văzut destule, de la accidente ușoare în timp real, la șicanări sau apostrofări. Am fost salutat, respectat, înjurat sau claxonat. De toate.
Am avut o perioadă când mi-am spus că nu voi mai urca niciodată pe bicicletă în oraș, nu merită să-mi risc sănătatea, psihică sau fizică
Pe atunci, ca soluții, am înlocuit pedalatul cu alergatul sau plimbatul prin oraș. Asum că nu o poate face oricine, nu-i pot spune cuiva să alerge spre job. Nu m-am putut dezice de microb și am revenit. Când vreau să merg undeva și trebuie să tranzitez orașul, îmi folosesc bicicleta.
Bicicleta reprezintă cel mai rapid și facil mijloc de transport într-un oraș
Marea notă este că ea nu poate fi recomandată oricărei persoane care-și dorește să o folosească pe post de deplasare urbană din cauza logicii rețelei de piste de biciclete. Mă rog, a absenței ei, mai curând. Dar, totuși, există o cerere și ar exista o dorință mai vie dacă oamenii ar și avea pe unde să meargă cu bicicleta prin oraș.
De ce nu aleg comoditatea mașinii?
Pentru că îmi place mai mult libertatea mișcării. În trafic, mașina te subjugă, te face să nu mai deții niciun control asupra timpului tău. Te urci în ea și te găsești purtat de un flux incontrolabil. Ești în el și nu poți decât să privești cum stai pe loc, minute în șir. În vremuri de contractare a timpului, e vital să reușesc să economisesc timp, să mi-l aloc mie și familiei mele, nu traficului. Am făcut naveta, știu ce presupune acest lucru. Erau zile în care petreceam și câte 2-3 ore în mașină, tur – retur. Atunci, am spus că trebuie să fac o schimbare calitativă în viața mea. Iroseam prea mult timp stând într-o carcasă metalică pe roți. Așadar, am ales libertatea mișcării.
Dimineața, îmi duc fetițele la grădinița și școala din cartier, la cinci minute de casă, și mă arunc pe bicicletă. În 15-18 minute, parcurg 5-7 km, depinde de zona tranzitată. Sunt pe timpul meu, fac mișcare, pedalez. Da, înghit noxe și o fac, de multe ori, printre mașini, îmi veți spune. Nu e ok, dar, dacă vom fi mai mulți pe două roți, voi inhala mai puține noxe, iar voi veți avea mai mult timp pentru voi.
Îți recomandăm:
E simplu. În plus, fiind mai mulți, presiunea asupra autorităților va fi mai mare. Gândiți-vă puțin: dacă există un număr covârșitor de oameni care tranzitează orașele pe bicicletele, autoritățile vor fi obligate să renunțe la pasivitate. Îmi puteți argumenta că e imposibil, că nu se poate.
Eu vă spun doar să priviți la danezi, de exemplu. La ei, bărbați, femei, copii, tătici, mămici, cu toții, ies cu bicicletele indiferent de vreme pentru că, nu-i așa, nu există vreme rea, ci doar haine nepotrivite. Da, ei au piste, noi, nu. Dacă vom fi mult mai mulți, vom avea și noi. Dacă mă lăsați singur, voi continua să croșetez traficul clujean, cum m-ați mai văzut mulți dintre voi.
Costumul? Cum mă descurc fără el?
Cluj-Napoca. Ora 8.00. Pornesc ceasul, fixez picior pe strap și pornesc. Șerpuiesc pe aleea din fața școlii. Printre părinți și copii, se înghesuie și mașini. Mi-a fost respins apelul către Primărie de a restricționa traficul auto pentru treizeci de minute, timp în care copiii să poată ajunge în siguranță în clase. Cotesc și ajung la capăt de stradă, mă dau jos pentru că am niște borduri de trecut. Nu risc nimic. Pornesc din nou și mă avânt pe banda dedicată autobuzelor și bicicletelor. Așa e la Cluj, cicliștii au voie pe benzile dedicate transportului în comun. Pare intimidant, dar, dacă respecți regulile și nu mergi chiar lent, va fi totul ok.
Aerul rece al dimineții e revigorant, dar mă bucur cel mai mult de libertate de a avansa, de a nu sta pe loc
Sunt constant atent la mașini, ochii în patru. E vitală vizibilitatea mea ca ciclist în trafic. Trec de șirurile oprite de mașini, pe lângă Cluj Arena, pe lângă Parcul Central. Mai croșetez, o fac pentru că nu am încotro, nu am bandă dedicată. Ajung, din nou, pe banda de autobuz care mă duce direct în centru.
Prin fața Primăriei, îți trebuie curaj să poți schimba banda. Acolo, banda a doua e destinată bicicletelor și mersului înainte. Am văzut cicliști care s-au oprit și au așteptat să se blocheze tot traficul pentru a putea face schimbul. Eu o fac din mers, semnalizând din timp. Sunt obișnuit. Măresc ritmul, trec rapid de Prefectura și ajung la destinație. Străbat orașul amorțit de trafic dimineață de dimineață. E totul înghețat și doar câte vreun biciclist se mișcă. Pe timpul iernii, când carosabilul și legea permit, suntem rari, foarte rari. Aproape că ne-am putea saluta. Despre aceasta este, plăcerea pură a pedalatului și libertatea mișcării.
Pot ajuta orașul să respire
Un biciclist care face opt kilometri naveta, timp de patru zile pe săptămână, evită să conducă 3220 km anual, fapt care se traduce prin 380 l de carburant economisiți și 750 kg CO2 care nu mai sunt aruncați în aer.
Într-o postare de pe blogul meu, exemplificam cum anume pot economisi 1200 l de benzină anual cu o rută de 22-24 km. Atât făceam pe atunci. Acum, fac doar 11-12. Așadar, aș putea economisi doar aproximativ 570 l de benzină pe an și aș evita să arunc în aer vreo o tonă de CO2.
Ajut orașul în care locuiesc să respire? Răspundeți voi, dar vreau să vă gândiți, înainte de a o face, la toate aceste date înmulțite cu numărul de posibili cicliști urbani
Cum ar arăta atunci harta noastră imaginară? Am împinge de la spate autoritățile să acționeze în direcția verde? Eu aș înclina să cred că da. Nivelul de trai al unui oraș este conectat direct și cu gradul de poluare, de calitatea aerului.
Între timp, vă salut din traficul clujean, cel cu respecte sau absența lor, salutări cordiale și politețuri, înjurături, claxoane gratuite, acordări de prioritate sau tăieri de străzi aiurea, toate acestea și multe altele
