Printre ideile care animă unele evoluții social-politice care au loc în diverse zone ale lumii se află și aceea referitoare la slăbiciunile capitalismului. În unele cazuri această idee conține, implicit sau explicit, o simpatie pentru socialism. Sunt însă convins că foarte mulți dintre cei care simpatizează socialismul nu pornesc nici de la o înțelegere riguroasă a ceea ce este capitalismul și a modului în care acesta funcționează, nici de la o definiție riguroasă a ceea ce ar putea fi socialismul sau de la cum ar putea el funcționa fără elementele capitaliste pe care ar dori să le elimine.
Simpatia lor pornește mai degrabă de la două trăsături pe care le-ar avea socialismul. Prima ar fi aceea că în socialism oamenii ar fi, economic, virtual egali. A doua trăsătură ar fi aceea că el ar fi ceva mai mare decât noi toți, dar totuși o construcție concepută rațional, cu mințile noastre, generând percepția că ne-am putem controla mai bine soarta. Ideea că omul poate construi o societate care ar asigura egalitatea economică este seducătoare prin realizări, dar și eroică, deoarece ar presupune victoria în lupta cu cei care susțin capitalismul în care inegalitățile par să se adâncească.
Odată ce simpatizanții socialismului privesc romantic la aceste rezultate clamate ale socialismului, ei nu mai au nevoie să înțeleagă riguros ce este capitalismul, ci este suficient să accepte că orice ar fi, este inferior socialismului pentru că nu are trăsăturile de mai sus. Această abordare se translatează și la politicienii și economiștii ce cred în „a treia cale” a redistribuirii, adoptând totuși politici prietenoase față de piețe, deși unii politicieni de stânga din SUA și Marea Britanie văd socialismul lor democratic compatibil cu „un nivel al intervenționismului statal în industria anterior privată – fie direct, fie prin cooperativizare forțată – care are puține antecedente în democrațiile moderne” (The Economist, „Millennial socialists want to shake up the economy and save the climate”, 14 februarie 2019).
Ei găsesc întotdeauna inegalitățile economice din capitalism ca fiind prea mari, ignorând că poate idealurile lor referitoare la egalitate sunt iluzorii, și identifică piețele ca vinovat, ignorând că poate aceste inegalități ar putea fi chiar mai mari dacă am reduce rolul piețelor. Astfel, chiar unele scrieri academice alimentează simpatia pentru socialism. Procedând în acest fel, ei continuă tradiția lui Marx, care „nu a descris niciodată capitalismul, ci acel sistem economic fictiv căruia socialismul trebuia să îi fie superior” (Horia Patapievici, „Capitalismul ca formă a civilizației”, studiu introductiv, în Ludwig von Mises, Acțiunea Umană: Un tratat de economie, Curtea veche Publishing, 2019).
În consecință, nu este niciodată inoportun, iar în prezent cu atât mai puțin, să arătăm publicului larg ce înseamnă socialismul în esența lui economică, ce schimbări au fost considerate necesare pentru a-l impune și la ce rezultate au condus acestea când au fost aplicate în practică. Literatura este extrem de vastă în acest domeniu. Eu nu voi face decât să menționez câteva idei principale care sprijină scopul pe care tocmai l-am menționat.
Socialismul a fost înțeles încă din secolul al XIX-lea o teorie politico-economică de organizare a sociatății, construită pentru a sprijini înlocuirea sistemului capitalist bazat pe piețe libere, apărut în mod spontan. Au existat întotdeauna economiști, sociologi și politologi care au considerat că există un set de schimbări majore care odată implementate vor genera o societate în care „forțele stihinice ale pieței” nu vor mai putea produce recesiuni, iar oamenii vor fi, economic, virtual egali.
Așa cum a fost înțeles la început, socialismul însemna trei mari schimbări: (i) în locul proprietății private asupra mijloacelor de producție trebuia instituită proprietatea publică; (ii) în locul coordonării pe care o făcea piața în alocarea resurselor către obiective individual stabilite trebuia să intervină planificarea economică a producției de către stat; (iii) în locul redistribuirii rezultată din procesul de coordonare realizat de piață trebuia instituit un sistem de redistribuire egalitarist realizat de către stat. Marx s-a iluzionat că aceste modificări vor permite mai întâi ca societatea să primească „de la fiecare după capacități” și să redistribuie „fiecăruia după muncă”, iar apoi, pe baza unei creșteri a productivității care nu avea niciun temei în teoria sa, societatea va primi în continuare „de la fiecare după capacități”, evident crescute, ca să poată da „fiecăruia după nevoi”.
Anumite circumstanțe istorice au făcut posibil ca aceste schimbări să fie impuse în practică în fostele țări socialiste pentru o perioadă relativ îndelungată. Rezultatele au fost dezastruoase economic și social, arătând cât de periculoase pot fi ingineriile sociale. În esență, egalitatea economică s-a realizat prin sărăcie generalizată și prin pierderea libertăților. Acesta a fost rezultatul la care a dus „revolta romantică împotriva civilizației și capitalismului” (expresia îi aparține lui Horia Patapievici (op. cit), care o folosește pentru a sintetiza una dintre liniile de forță ale gândirii lui Mises referitoare la esența socialismului de inspirație marxistă).
Chiar cu mult înainte însă ca socialismul să fi fost aplicat, au existat multe și intense dezbateri referitoare la capacitatea acelor schimbări de a produce bunăstare. S-a dezbătut mult referitor la ideea dacă fără proprietate privată asupra mijloacelor de producție, adică în lipsa unei piețe instituționalizate pentru acestea se pot obține informațiile de care ar avea nevoie un „Comitet central al planificării” pentru a menține producția la echilibru.
Oskar Lange a încercat să demonstreze că un sistem care are proprietate publică asupra mijloacelor de producție, dar permite „libertatea de alegere în consum” și „libertatea de alegere a ocupației” (pe piața muncii oamenii ar alege întreprinderile care plătesc cele mai mari salarii), atunci societatea ar putea produce bunurile necesare în condiții de echilibru. Comitetul ar stabili o „funcție parametrică a prețurilor” și reguli care limitează producția unei industrii exact la cantitatea cerută de consumatori și impune managerilor din fiecare fabrică să utilizeze acea combinație de factori de producție și acea scară de producție care minimizează costul mediu. Printr-un proces de încercare-și-eroare, utilizând informații de la deficitele sau excedentele pentru fiecare bun produs, Comitetul ar stabili un set corect de prețuri în care costul marginal și prețul fiecărui produs ajung să fie egale, exact ca atunci când economia ar funcționa cu concurență perfectă. În acest fel, s-ar evita stabilirea prețurilor după criteriul maximizării profiturilor și nu ar mai fi nevoie de competiție pentru a împinge prețurile către costurile marginale. Venitul consumatorului ar fi compus din vaniturile salariale și din beneficiile sociale primite prin distribuirea veniturilor rezultate din deținerea publică a mijloacelor de producție. Așa a căpătat un suport intelectual „socialismul de piață” ca alternativă la socialismul planificării centralizate (Oskar Lange, “On the Economic Theory of Socialism: Part One.” The Review of Economic Studies, vol. 4, no. 1, 1936, pp. 53–71).
Școala Austriacă și cea (neo)clasică au arătat slăbiciunile acestei concepții. În mod particular, teoria economică austriacă s-a concentrat mult pe așa numita „problemă a calculației” și a arătat, în special în lucrările lui Mises („Economic Calculation in The Socialist Commonwealth”, apărută inițial în germană în 1920 și publicată în engleză în Collectivist Economic Planning, Routledge & Kegan Paul, 1935) și Hayek (Collectivist Economic Planning, Routledge & Kegan Paul, 1935) că nu se pot obține prețuri corecte ale bunurilor de consum fără a avea prețuri corecte pentru toate bunurile care rezultă din ansamblul structurii de producție a societății, din care cea mai mare parte este formată din bunuri intermediare (mijloace de producție). Hayek explică în cartea „Prices and production”, publicată prima dată în 1931, și care era baza pentru cursul pe care îl preda la London School of Economics, în spiritul teoriei capitalului dezvoltată de Böhm-Bawerk, utilizând diagrame similare cu cele utilizate înaintea sa de către Jevons și Wicksell, cum „pe măsură ce intervalul mediu de timp dintre aplicarea mijloacelor de producție originale și realizarea bunurilor consumatorilor crește, producția devine mai capitalistă, și vice versa” (sublinierea lui Hayek, p. 42).
Mențiunea specială la Lange și la Hayek merită subliniată nu numai pentru a înțelege cum a fost discutat rolul piețelor, dar și din perspectiva climatului intelectual care acompania această dezbatere și poziția dificilă a lui Hayek la propriul loc de muncă. Teoria lui Hayek a fost o teorie macroeconomică cu fundații microeconomice, predată la London School of Economics (LSE), și din aceasă perspectivă el a fost un competitor pentru Keynes. Pe de altă parte, în „Prices and Production” el urmează metodologia lui Bohm-Bawerk, care îl îndepărta de tradiția austriacă a subiectivismului. Și mai important, în contextul dat, prin critica făcută planificării socialiste a economiei, unde a fost profund inspirat de Mises, Hayek era total împotriva curentului predominant atunci, inclusiv la LSE. În acest climat, cu excepția lui Lyonel Robbins, care îl invitase să predea la LSE, foarte puțini economiști înțelegeau sau aderau la teoria lui Hayek, ceea ce l-a făcut să pară că a pierdut cumva lupta cu Oskar Lange. Evoluțiile de mai târziu au dovedit validitatea concepțiilor lui Mises și Hayek, dar Hayek a rămas izolat la LSE, de la care pleacă în 1950 (pentru toate acestea vezi Denis O’Brien, „Hayek in the history of economic thought”, în Roger Garisson și Norman Barry (ed), Elgar Companion to hayekian Economics, Edward Elgar, 2014).
Căderea socialismului la sfârșitul anilor 1980 a readus în atenție rezultatele prezentate de Mises și Hayek și cei mai mulți economiști au acceptat treptat că proprietatea privată este necesară în domeniul mijloacelor de producție și, de aceea, existența unei piețe formale este necesară și pentru aceste bunuri. Totuși, dezbaterile au continuat mai ales pe două direcții: pe de o parte, teoreticieni ai stângii radicaleau au susținut diverse alternative la socialismul de paiță sau la cel planificat, iar pe de altă parte s-a inițiat o întreagă dezbatere despre viteza cu care fostele țări socialiste ar trebui să treacă la capitalism și despre riscurile asociate cu gradualismul (pentru detalii vezi David Prychitko, „Socialism”, în Ronald Hamowy, Enciclopedia of Libertarianism).
Se poate spune că după aproape două secole de la deschiderea dezbaterilor despre înlocuirea capitalismului cu socialismul, și în lumina rezultatelor dezastruoase ale experienței, lupta dintre cei care susțin socialismul și cei ce susțin capitalismul a rezultat în acceptarea largă de către economiști că dintre punctele (i)-(iii) menționate la început, primele două – și anume cele referitoare la necesitatea proprietății private și a pieței – este necesar să rămână „capitaliste”.
Totuși, mulți economiști cred în continuare că piața nu are capacitatea de a coordona cunoașterea din societate și de a crea o structură de stimulente care să ducă la o redistribuire „justă” a rezultatelor producției. În viziunea lor, statul are o capacitate mai mare de a redistribui „just” și solicită un stat asistențial cât mai mare. Cu alte cuvinte, inegalitatea este o trăsătură specifică a capitalismului, ceea ce creează cu necesitate nevoia unor instrumente de redistribuire, între care impozitarea progresivă jocă un rol central ( Thomas Piketty, „Capitalul în secolul XXI”, Editura Litera, 2015).
Există două slăbiciuni majore ale acestei viziuni, evidențiate de școala austriacă. Prima este aceea că instituțiile proiectate să redistribuie interferează cu structura spontană a stimulentelor printr-un proces extractor (în sensul definit de Acemoglu și Robinson). Structura stimulentelor creată de piață asigură existența antreprenoriatului, o funcție neredundantă în societate din moment ce, dată fiind ignoranța fiecăruia referitoare la circumstanțele particulare ale celorlalți, nu există un alt mecanism de coordonare a cunoașterii din societate. Prin concurență, antreprenoriatul generează un proces de descoperire continuă, ceea ce întreține un proces neîncetat de inovare care duce la creșterea productivității și a avuției. Chiar această capacitate mare de a genera prosperitate poate ascunde pentru o perioadă efectele perturbatoare ale reglementării distribuirii. Astfel, este posibil ca proporția din această avuție care este preluată de stat pentru a fi redistribuită să crească foarte mult înainte de a apărea consecințe grave pentru ordinea spontană. În procesul de expandare a redistribuirii, funcțiile antreprenoriatului sunt alterate și, din acest motiv, producția, care stă la baza redistribuiri, își încetinește creșterea.
A doua slăbiciune din concepția celor ce îmbrățișează redistribuirea masivă este chiar presupunerea că statul are capacitatea de a face o redistribuire „justă”. Noțiunea de „just” implică întotdeauna un aspect personal, implicând uneori în subsidiar ideea de solidaritate. Hayek („Law, Legislation and Liberty”, Routledge, 1993) a fost foarte convingător în a arăta că ordinea pieței este însă „impersonală” și din această cauză nu poate fi cântărită ca justă sau injustă. Într-un mod impersonal, ordinea pieței asigură coordonarea acțiunilor individuale astfel încât fiecare poate utiliza cunoașterea și calificările de care dispune într-un mod în care asigură un grad înalt de „coincidență a anticipațiilor”. Totuși, în acest proces de încercare și corectare a erorilor, în mod constant există și situații în care unele anticipații nu se materializează. Din această cauză există mereu unii agenți economici (nu neapărat mereu aceiași) care rămân în urmă. Este prețul plătit pentru a învăța și corecta erorile. Fără a plăti acest preț nu s-ar putea atinge un grad înalt de coincidență a anticipațiilor. Totuși, exact acest preț necesar este considerat „injust” de cei care cred că statul îl poate reduce sau chiar elimina prin redistribuire.
Economiștii care cred în capacitatea statului de a înfăptui justiția socială se poziționează într-un conflict metodologic: pe de o parte, evidențiază eșecuri ale pieței, care sunt reale, reflectate în cazurile celor care rămân în urmă. Pe de altă parte, presupun că statul nu eșuează în cazurile particulare în care eșuează piața. James Buchanan a arătat, făcând referire la o povestire foarte veche, că împăratul greșește dacă la un concurs între doi cântăreți ascultă doar un cântăreț, a cărui voce nu îi place, și decide că celălalt cântăreț este mai talentat. Celălalt poate cânta chiar mai rău.
În ciuda slăbiciunilor menționate, viziunea privind creșterea rolului statului în redistribuirea reglementată s-a extins. Rolul statului bunăstării a crescut enorm în economiile capitaliste dezvoltate începând din anii 1960 pentru că politicienii au decis că piața distribuie mai rău decât ar putea să redistribuie statul. Într-un fel, sociatatea occidentală a urmat un comportament similar cu cel al împăratului din vechea poveste referitoare la concursul cântăreților. Unele guverne au ajuns să aibă cheltuieli sociale de peste 20 la sută din produsul intern brut, cheltuind în total peste 50 la sută din produsul intern brut. Și totuși, pe măsură ce redistribuirea realizată de stat a crescut ca procent în PIB, nemulțumirile legate de redistribuire continuă să fie atribuite cauzal pieței, cerându-se o și mai mare intervenție a guvernului.
Este posibil ca această nemulțumire relativ la piețe să se spijine și pe ideea promovată de unii economișrti conform cărora economiile în care statele cheltuie relativ mult pentru cheltuieli sociale nu cresc mai încet decât cele care cheltuie relativ mai puțin (Lindert, H.Peter, „Growing Public-Social Spending and Economic Growth Since the Eightenn Century”, Cambridge University Press, 2004). Probabil însă că nemulțumirile respective se datorează în bună parte chiar creșterii ponderii cheltuielilor sociale în produsul intern la niveluri relativ înalte în aproape toate economiile occidentale. Toate aceste cheltuieli necesită impozite mari, care reduc stimulentele pentru muncă, asumarea riscului și economisire, ceea ce duce la inetinirea creșterii economice. Poate că această evoluție a impactat deja negativ antreprenoriatul suficient de mult pentru a explica în bună măsură încetinirea creșterii productivității și a producției. Pe această rută a creșterii ponderii cheltuielilor sociale și a creșterii ponderii cheltuielilor guvernamentale în PIB am slăbit, probabil, capacitatea societății de a produce solidaritate, căci solidaritatea apare endogen, atunci când, urmărind realizarea propriilor scopuri, noi ajutăm la realizarea scopurilor altor oameni.
În acest fel, ordinea pieței este în esență un proces impersonal de solidaritate. El nu poate fi injust atât pentru că este impersonal, cum spune Hayek, cât și pentru că este, în esență, solidaritate impersonală. Când intervine masiv prin redistribuire, statul reduce această solidaritate. În acest fel, redistribuirea masivă de către stat, în numele unei justiții distributive (sau sociale) ne face mai puțin solidari în sensul profund pe care îl generează ordinea pieței. Poate că, aparent paradoxal, aceasta este sursa insatisfacției contemporane față de capitalism. Cred că economiștii ar trebui să meargă până la capăt pe drumul pe care s-au înscris atunci când au acceptat că societatea are nevoie de proprietate privată asupra mijloacelor de producție și de piețe pentru producție (condițiile (i) și (ii) menționate mai sus) și să accepte că intervenția masivă a statului are efecte contrare celor scontate.
În numele justiției distributive se pot face multe lucruri împotriva libertății. Am menționat deja că atunci când a fost aplicat, socialismul a dus la pierderea libertăților și la cvasiegalitatea de venituri a unei populații de oameni săraci. Capitalismul a păstrat libertatea și a dus la venituri mai mari pentru cei mai mulți, chiar dacă în anumite perioade inegalitățile economice tind să crească, după cum există și perioade când tind să se reducă. Variația inegalităților reflecă pulsația specifică unui sistem viu care se reînnoiește și adaptează, nu manifestarea unei legi care condamnă la dispariție. Opțiunea de a avea egalitate și libertate este iluzorie. Oamenii pot doar să aleagă între libertatea care duce la prosperitate și egalitatea care se realizează doar în sărăcie.
