Economiile țărilor lumii se confruntă, periodic, cu evoluții ciclice, crize economice, șocuri generate de factori exogeni sistemului economic, așa cum se întâmplă și acum, pe fondul crizei sanitare generate de pandemia de COVID-19. Toate aceste evoluții au ca numitor comun nevoia de politici capabile să susțină economia și să antreneze corecțiile necesare, pe măsura dezechilibrelor.
Însă soluțiile trebuie identificate cu acuratețe și adaptate la cauzele reale ale crizelor, altfel tratamentul economic va da greș.
15 ani și 2 crize în hărți economice – de la aderarea României la UE
Analiza de față reflectă preocuparea de a contura un tablou comparativ cât mai cuprinzător, pentru toate țările Uniunii Europene, și de a evidenția totodată direcțiile și perspectivele de consolidare economică a României în actualul context al crizei-corona.
În acest sens, am utilizat seriile de date statistice pentru țările UE, cu privire la creșterea economică, soldul contului curent, deficitul bugetar, datoria publică, precum și ajustarea bugetară ca efort de consolidare a finanțelor publice. Perioada de timp luată în considerare este 2007 – 2021, deci de la începutul prezenței României în UE.
Metoda grafică utilizată constă în gruparea țărilor UE în raport de performanțele înregistrate și evidențierea ierarhiei statelor membre pe fiecare indicator în parte și pentru fiecare din anii studiați. Astfel, evoluțiile pot fi urmărite în dinamică, prin saltul sau regresul statelor membre în clasamentele anuale de la nivelul Uniunii.
Datele statistice sunt extrase din bazele EUROSTAT și AMECO. În cazul României, cifrele aferente anilor 2020 și 2021 reflectă estimări naționale, realizate de CNSP.
Harta creșterii economice și bornele celor două crize
Potrivit intervalelor de performanță selectate, reies câteva concluzii:
• În anii 2008-2013, țările UE înregistrează scăderi economice sau creșteri moderate, însă în următorii 6 ani, în intervalul 2014-2019, creșterea economică din spațiul european s-a extins și s-a consolidat, ca fază de expansiune economică.
• În 2020 – anul pandemiei de COVID-19, scăderea economică severă se manifestă în aproape toate țările Uniunii, spre deosebire de criza din 2009, când numărul țărilor cu scădere semnificativă a PIB, de peste 5%, a fost relativ mai redus.
• Italia, Croația, Spania, Portugalia, Grecia au fost cele mai afectate țări de criza din 2008-2009, prin scăderi economice consemnate de-a lungul mai multor ani, în timp ce revenirea lor a fost relativ lentă, dar progresivă, începând cu 2013 și 2014.
• România a înregistrat, la precedenta criză, scăderi economice severe, de -5,5% în 2009 și -4% în 2010, când au fost aplicate măsurile de austeritate. Însă, începând cu 2012, România a evoluat spre vârful clasamentului european.
• Între 2013 și 2019, România a evoluat constant pe „albastru”, cu rate înalte de creștere economică, în 2016 fiind pe locul secund în clasamentul european, însă din 2017 ritmul creșterii economice a încetinit succesiv, până la 4,1% în 2019.
• Începând cu 2015, cu excepția Greciei, toate țările UE au înregistrat creștere economică, însă grupul țărilor cu creștere economică de peste 3% s-a diminuat progresiv începând cu 2017 și până la apariția crizei sanitare din 2020.
• Grecia a fost țara cu cele mai slabe performanțe, cu scădere economică severă de-a lungul a 5 ani de prezență în subsolul clasamentului. În schimb, Irlanda a fost campioana creșterii economice, tot cu 5 ani de prezență în vârful clasamentului.
• Spre deosebire de criza din 2008-2009, căderea economică din 2020 a intervenit brusc și aproape uniform pentru toate țările UE, cu manifestări similare în anumite sectoare, date fiind criza sanitară și măsurile de lockdown din economie.
• Pentru anul 2021, prognozele arată o creștere economică destul de consistentă, cu rate de creștere de peste 3% pentru aproape toate țările UE, ceea ce indică – în cazul materializării acestora, o primă diferență semnificativă față de criza din 2009.
Aceste observații punctuale în planul performanțelor cantitative trebuie nuanțate, totuși, prin prisma politicilor și a dezechilibrelor macroeconomice, care pun sub semnul întrebării, în unele cazuri, chiar sustenabilitatea creșterii economice.
În România, de exemplu, politicile din anii 2015-2019, axate excesiv pe stimularea consumului prin relaxarea fiscală și creșterea cheltuielilor permanente, au susținut o creștere economică preponderent cantitativă, lipsită însă de aportul calitativ al investițiilor și al reformelor structurale.
În acest sens, spectrul dezechilibrelor macroeconomice este un factor esențial în judecarea calității politicilor. Este deosebit de important modul în care se ajunge la o criză economică, politicile cu care se intră în etapa de criză, dar și modul în care se iese din criză și deci politicile destinate revenirii economice.
Uneori, din dorința (politică) de a obține „mult și repede”, policy-makerii greșesc direcția și/sau dozajul. Astfel, politicile anti-criză pot deveni pe nesimțite politici prociclice, iar politicile de redresare pot atrage chiar frânarea economiei.
Harta contului curent și dezechilibrele structurale
În evoluția pe termen lung a unei economii, contul curent al balanței de plăți este cel mai cuprinzător indicator macroeconomic de sustenabilitate. Situația contului curent ne arată dacă o economie consumă mai mult decât produce, și deci trăiește pe datorie, sau dacă acumulează „avuție” prin excedente în balanța de plăți. A nu se înțelege, însă, că deficitele de cont curent sunt întotdeauna și prin definiție indezirabile. Problema este permanentizarea lor de-a lungul ciclurilor economice.
• Până în 2012, în Uniunea Europeană au predominat deficitele de cont curent, însă ulterior situația s-a echilibrat, iar excedentele de cont curent s-au manifestat cu precădere, media UE evoluând pe „verde” în aproape întreaga perioadă.
• Grupul țărilor nordice, Suedia, Danemarca, Olanda, la care se adaugă Germania, Austria au acumulat excedente de cont curent de-a lungul tuturor celor 15 ani, în ciuda celor două crize și a evoluțiilor economice ciclice.
• Grecia, Cipru, Marea Britanie, Franța și România sunt țările care au acumulat deficite de cont curent de-a lungul întregii perioade, cu mențiunea că România se definește prin cea mai lungă perioadă de evoluție pe „roșu”, în 10 din 15 ani.
• În cazul României, dar nu numai, persistența unor deficite de cont curent de amploare merge în tandem cu deficitele bugetare de amploare, ceea ce explică de altfel paradigma „deficitelor gemene” care ne caracterizează începând din 2016.
Harta deficitului bugetar și panta consolidării fiscale
Ambele crize și-au pus amprenta asupra dezechilibrelor macroeconomice, dintre care deficitul bugetar este de departe cel mai senzitiv indicator, așa cum ne arată situația finanțelor publice reprezentată prin harta de mai jos.
Harta finanțelor publice ilustrează clar impactul celor două crize asupra deficitelor bugetare. Se observă faptul că, în contextul crizei financiare, deteriorarea soldului bugetar intervine încă din anul 2008 și devine mult mai accentuată în 2009.
În schimb, criza-corona a trecut pe „roșu”, simultan, aproape toate bugetele statelor UE, după un an 2019 în care doar România nu a respectat pragul de 3% deficit bugetar, conform criteriilor de convergență nominală.
• Piramida „roșu-orange”, alungită spre dreapta, arată panta consolidării fiscale, care începe în 2010 și coboară progresiv vreme de 6-7 ani. Abia 2017 este primul an post-criză când toate țările UE îndeplinesc criteriul de 3% deficit bugetar.
• Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia, Marea Britanie sunt țările cu cele mai severe deficite bugetare și pentru cei mai mulți ani, în contextul crizei financiare din 2009, ceea ce explică și povara în materie de datorie publică, devenită stringentă.
• Țările nordice, Suedia, Finlanda, Danemarca au reușit performanța să respecte pragul de 3% deficit bugetar chiar și în contextul crizei economice, în timp ce țările sudice, Franța și Spania, au evoluat cu deficit excesiv până în anul 2016.
• Italia, aflată sub povara datoriei publice, a revenit încă din 2012 la respectarea pragului de deficit de 3% din PIB, alături de țări precum Cehia, Austria, Ungaria, care au menținut cu consecvență traiectoria consolidării fiscale.
• Germania, începând chiar din 2012, a înregistrat 7 ani de excedent bugetar, cea mai puternică performanță de acest fel, împreună cu țările nordice și cu Estonia, țară cu 6 ani de excedent bugetar și aflată în topul creșterii economice post-criză.
• România a rămas doi ani consecutivi pe „roșu”, cu deficit bugetar de peste 6% din PIB, iar următorii doi ani (2011 și 2012) pe „portocaliu”, cu deficite bugetare de 5,4 și 3,7% din PIB, revenind din 2013 pe teritoriul convergenței nominale.
• Bulgaria este, cel mai probabil, țara cu cea mai puternică consolidare fiscală din Europa de Est, reușind să revină pe teritoriul convergenței nominale chiar din 2011, și pe excedent bugetar vreme de 4 ani consecutivi, în intervalul 2016 – 2019.
• Începând cu 2016, finanțele publice europene au evoluat consistent pe un trend de excedent bugetar. În 2019, anul premergător crizei-corona, 17 state membre înregistrau excedente bugetare, și doar România avea deficit de peste 3% din PIB. Uniunea Europeană devenea astfel campioană globală în consolidarea fiscală.
• În 2021 – primul an după criza-corona, estimările în privința deficitelor bugetare seamănă izbitor de mult cu situația finanțelor publice din 2010 – primul an după vârful crizei financiare. Diferența semnificativă ține de traiectoria net diferită a creșterii economice, care pare să revină în mod uniform după criza-corona.
Rămâne însă preocuparea pentru reducerea deficitelor bugetare în anii post-criză, cu precădere în contextul poverii crescânde a datoriei publice la nivelul UE.
Harta datoriei publice și straturile sustenabilității
Criza din 2008-2009 a fost asimilată, prin implicațiile ei financiare, cu așa-numita „criză a datoriilor suverane”, devenită o amenințare pentru însuși establishmentul instituțional al UE. Este emblematic, în acest sens, cazul țărilor PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania), utilizat ca argument „fără alternativă” în favoarea politicilor de austeritate. Harta datoriilor publice devine, astfel, relevantă pentru politicile economice post-criză și pentru implicațiile acestora pe termen lung.
Harta datoriei publice arată limpede faptul că tot mai multe țări UE au avansat în categoria țărilor cu datorii publice mari, iar cele cu datorii mici s-au tot împuținat.
• Înainte de criză, doar Italia și Grecia aveau datorii publice de peste 90% din PIB. Ulterior crizei, 8 țări s-au „trezit” cu datorii publice peste 90% din PIB, din care Portugalia, Italia și Grecia au ajuns, pentru mai mulți ani, la peste 120% din PIB.
• În raport cu situația ante-criză, categoria țărilor cu datorie publică între 60 și 90% din PIB a crescut cu 8 țări, astfel încât respectarea pragului de datorie publică de 60% din PIB, potrivit criteriilor de la Maastricht, devine excepția de la regulă.
• Numărul țărilor cu datorii publice mai mici de 30% din PIB a scăzut de la 10, la nivelul anului 2007, la doar 3, ca urmare a crizei financiare. Estonia, Luxemburg și Bulgaria domină constant topul țărilor cu cele mai mici datorii.
• Prin consolidarea finanțelor publice în perioada 2016 – 2019, mai multe țări au intrat pe „verde”, cu un nivel al datoriei publice de sub 60% din PIB. Olanda, Finlanda, Germania, Irlanda au revenit astfel la criteriile de convergență nominală.
• Odată cu deteriorarea severă a finanțelor publice în 2020, în anii următori se va relua și ciclul creșterii datoriilor publice, ceea ce ridică din nou problema ajustărilor bugetare și a gradului în care poate fi temperată povara datoriilor publice.
În acest sens, sunt deosebit de relevante ajustările soldului bugetar, pe de o parte, ca indiciu al intensității deteriorării finanțelor publice în anii de criză și, pe de altă parte, ca evaluare a efortului de consolidare fiscală în anii post-criză.
Harta ajustărilor bugetare și efortul de consolidare fiscală
Harta ajustărilor bugetare evidențiază, astfel, țările care au recurs la un efort mai consistent de consolidare fiscală, respectiv țările care au ales calea consolidării fiscale graduale, mai degrabă ca efect al redresării economice, și nu neapărat ca politică de „asanare” a finanțelor publice, prin măsuri de austeritate.
În primul rând, este important să înțelegem dacă efortul de consolidare fiscală post-criză a condus la un plus de sustenabilitate în evoluția datoriilor publice, fără să afecteze creșterea economică pe termen scurt, prin reducerea cererii agregate.
În al doilea rând, analiza comparativă a celor două momente critice, criza-corona din 2020 și criza economico-financiară din 2008-2009, ar evidenția cât de oportună ar fi continuarea unui pattern de politică a ajustărilor bugetare post-2020.
Harta ajustărilor bugetare surprinde, prin zonele marcate cu albastru și verde, ierarhia țărilor cu ajustări pozitive ale soldului bugetar, adică țările care au făcut consolidare fiscală, prin reducerea deficitului bugetar de la un an la altul. Zonele marcate cu portocaliu și roșu evidențiază, în ordine ierarhică, țările ale căror deficite bugetare au crescut de la un an la altul.
De asemenea, pentru 2009 și 2020, anii de referință ai celor două crize, saltul exploziv al deficitelor bugetare este surprins prin calibrarea reprezentării în raport de intensitatea creșterii deficitelor, asociate prin culori specifice (vezi legendă).
• Astfel, în 2009, anul critic al crizei financiare, doar 7 state membre au înregistrat creșteri ale deficitului bugetar de peste 6 puncte procentuale, comparativ cu anul anterior. În 2020, anul crizei-corona, doar 3 state membre par să înregistreze creșteri ale deficitului bugetar mai mici de 6 puncte procentuale, în raport cu 2019.
• În 2009, deteriorarea finanțelor publice a fost rezultatul recesiunii economice și al căderii aferente a veniturilor bugetare, preocuparea de politică în anii post-criză fiind aceea de consolidare fiscală și revenire în cadrul criteriilor de convergență.
• Între 2010 și 2018, pe harta ajustărilor bugetare predomină, în general, efortul de consolidare fiscală, majoritatea țărilor UE evoluând pe „albastru” și „verde”. 2019, prin reversarea trendului de consolidare fiscală și corelat cu harta creșterii, pare să indice încetinirea expansiunii economice, semnul unei noi evoluții ciclice.
• Grecia, Estonia, Lituania, România și Spania sunt țările care, imediat după 2009, au trecut pe „albastru” și au experimentat cea mai intensă consolidare fiscală, prin măsuri de ajustare a deficitului bugetar cu circa 2 puncte procentuale față de 2010.
• Țările ale căror deficite bugetare au continuat să se adâncească și în 2010, cum ar fi Polonia, Germania, Portugalia, Irlanda, au trecut pe „albastru” în anul imediat următor, începând în 2011 parcursul de consolidare a finanțelor publice.
• Irlanda, de exemplu, a fost de-a lungul a 4 ani consecutivi, între 2007 și 2010, campioana deficitului bugetar. Însă, din 2011, Irlanda a trecut pe „albastru” pentru 5 ani consecutivi, reușind să revină consecvent la convergența nominală, din 2015.
• România s-a plasat, din 2010 și până în 2015, pe „albastru” și „verde”, deci pe culoarul unei consolidări fiscale intense. Începând cu 2016, pe fondul reducerilor de taxe și impozite, situația finanțelor publice s-a deteriorat continuu și agresiv.
• În 2020, explozia deficitelor bugetare este atât rezultatul stării de lockdown din economie, cât și al creșterii puternice a cheltuielilor bugetare (cheltuieli sanitare, destinate combaterii pandemiei COVID-19, dar și cheltuieli anti-criză, destinate susținerii unor sectoare economice, prin ajutoare de stat, plata șomajului tehnic).
• În 2021, pentru majoritatea statelor UE sunt estimate eforturi de consolidare bugetară de 2-3 puncte procentuale din PIB față de anul anterior. Pe de o parte, cheltuielile cu destinație sanitară se vor restrânge treptat și, pe de altă parte, redresarea economică va atenua, în mod natural, deteriorarea finanțelor publice.
Din acest punct de vedere, analiza ajustărilor macro în condițiile celor două crize necesită o atentă privire comparativă, pentru nuanțe relevante în planul soluțiilor.
Crizele în oglindă – cauze diferite, manifestări diferite, dezechilibre pe măsură
Pentru acuratețea concluziilor, este important de înțeles că cele două crize supuse analizei nu au nici cauze și nici manifestări identice. Momentul 2009 și momentul 2020 sunt, pur și simplu, din filme diferite, deci trebuie vizionate și tratate diferit.
Criza din 2008-2009 a fost una primordial financiară, deci economică prin natura sa, adică manifestarea de manual a „ciclului economic” bazat pe expansiunea puternic prociclică a politicilor monetare.
În schimb, criza economică a anului 2020 este rezultatul anticipat și asumat al pandemiei de COVID-19, fiind consecința măsurilor de lockdown, nu reflectarea unor „dereglări” per-se în mecanismele economice.
De asemenea, criza financiară din 2009 s-a manifestat cu intensități diferite de la o țară la alta, în timp ce criza-corona a survenit relativ uniform, cu un înalt grad de simultaneitate și similaritate, cel puțin în cazul țărilor UE.
Totodată, în planul redresării economice, se pare că vor exista diferențe esențiale. Criza financiară din 2009 s-a resorbit relativ lent, de-a lungul a 4-5 ani. Măsurile de austeritate, adoptate sub povara datoriilor suverane, au contat și ele.
În cazul crizei-corona, pe măsură ce constrângerile sanitare se vor diminua, și ca efect conjugat al campaniilor de vaccinare împotriva COVID-19, prognozele economice acreditează o relansare relativ rapidă.
Mecanismul de redresare și reziliență, în paralel cu suspendarea constrângerilor de deficit bugetar, indică și o diferență categorică de tratament economic.
Dacă la criza din 2009 s-a reacționat prin măsuri restrictive, date fiind și cauzele financiare ale acesteia, criza-corona reclamă măsuri de stimulare a economiei, context în care sistemul financiar devine, de această dată, parte a soluțiilor.
Însă, chiar dacă revenirea economică este susținută în mod convergent la nivel european, presiunea dezechilibrelor macro la nivel național nu se va resorbi de la sine, poate chiar dimpotrivă în cazul unor țări lipsite de apetitul reformelor.
România la extreme: de la austeritate la deficit excesiv
Privind retrospectiv, pot fi desprinse câteva concluzii importante în privința României.
În primul rând, se poate spune că, în 2010, România a experimentat unul dintre cele mai severe eforturi de consolidare fiscală dintre țările UE, deși povara datoriei publice încă nu devenise constrângătoare, așa cum par să evolueze lucrurile în anii crizei-corona. Așadar, „pachetul de austeritate” aplicat de România, prin ajustările bugetare din anii 2010-2011, pare să fi fost disproporționat.
În al doilea rând, dacă ne raportăm la ritmul de creștere economică din anii post-austeritate, ajustările bugetare nu par să fi ținut economia pe loc, spre deosebire de cazul altor țări. Astfel, de la coada clasamentului, România a sărit destul de rapid pe „galben”, în anii 2011-2012, și apoi pe „albastru” – adică la rate de creștere de peste 3% din PIB în anii 2013-2014. Aceste evoluții par să reflecte, spre deosebire de alte țări, și absența unor constrângeri semnificative din partea datoriei publice, la vremea respectivă.
Se degajă totuși o concluzie importantă, aproape o ironie istorică în ceea ce privește trecerea României prin criză. Ambele crize, atât cea financiară, cât și criza-corona, au găsit România la fel de nepregătită din perspectiva sustenabilității parcursului economic și a spațiului fiscal de intervenție.
Și înainte de criza financiară din 2008-2009, și înainte de criza-corona din 2020, România poza în campioană a creșterii economice. Pe harta creșterii economice, în anii premergători crizelor, România se găsea pe „albastru”, printre primele țări în ierarhia UE. În schimb, pe harta soldului bugetar, în aceiași ani premergători crizelor, România se găsea pe „portocaliu”, cu deficite de 5,4% în 2008 și 4,4% din PIB în 2019, la coada clasamentelor țărilor UE. Iar această „creștere pe deficit” are, totuși, puține în comun cu principiile sustenabilității!
De aici deducem că este ceva greșit cu modelul de dezvoltare al României din ultimii ani, ceva care nu poate fi schimbat decât printr-un apel la responsabilitate, viziune pe termen lung și reforme pentru sustenabilitate.
Este un fapt că România nu a beneficiat vreodată de un rating de țară care să faciliteze finanțarea dezechilibrelor financiare în vremuri de criză, tocmai atunci când este mai mare nevoie. În corolar, să ne reamintim că pe fondul crizei din 2008-2009, în ciuda unui efort semnificativ de consolidare fiscală din 2010-2011, datoria publică a României a sărit în doar 5 ani de la 12% din PIB în 2008, la 37% din PIB în 2012. Acesta este cel mai abrupt salt al datoriei publice în anii respectivi.
Ca ironie a istoriei economice, măsurile de austeritate adoptate în România în anul 2010 și-au cerut revanșa politică, obținută sub forma măsurilor populiste din perioada 2017-2019, unele inițiate în 2015 – prin relaxarea fiscală de amploare.
Consecința a fost aceea că efortul dureros de consolidare fiscală din anii de criză, injust pentru românii care au suportat nota de plată a austerității, s-a risipit de-a dreptul nejustificat, tocmai în anii de creștere economică. Astfel, în 2020, România a fost găsită din nou pe picior greșit de criza-corona, lipsită de spațiul bugetar atât de necesar pentru gestionarea crizei sanitare și pentru susținerea economiei.
România la extreme este imaginea evoluției noastre economice între 2009 și 2020 – bornele calendaristice ale celor două crize. România de după 2009 a însemnat unul dintre cele mai severe pachete de austeritate, în timp ce România înainte de 2020 a însemnat cel mai mare deficit bugetar din UE. Între cele două crize, România trecut de la austeritate la procedura de deficit excesiv, ceea ce reprezintă de departe cea mai contrastantă evoluție economică din UE.
Tocmai de aceea, ciclul politic al următorilor ani și criza-corona trebuie să schimbe semnificativ conduita politicilor economice, prin responsabilitate pentru viitor.
Concluzii prospective la criza-corona și decizii de politică economică
Odată cu atenuarea crizei sanitare, perspectivele economice vor reveni și ele în teritoriu pozitiv, iar vârful dezechilibrelor bugetare din 2020 va fi resorbit în mod progresiv, în condiții de revenire a creșterii economice, cel mai probabil începând cu trimestrul 2 al anului 2021. Cu toate acestea, rămân o serie de provocări.
• În 2020, scăderea economiei României va fi una moderată în comparație cu evoluțiile altor țări. Chiar dacă România nu a înregistrat o revenire în V, potrivit definiției de manual bazată pe dinamica trimestrială, în 2021 există premise bune pentru o creștere economică de peste 4%, conform estimărilor actuale, iar în 2022 vom putea reveni la nivelul economic de dinaintea crizei-corona.
• Date fiind diferențele definitorii – la nivel de cauze și manifestări economice – între criza-corona și criza financiară de acum un deceniu, putem estima refacerea relativ mai rapidă a situației finanțelor publice, iar eforturile de consolidare fiscală vor trebui să fie mai puțin apăsătoare, ca ajustări bugetare și costuri sociale.
• În planul deciziei de politică economică și în legătură cu nevoia de consolidare fiscală, o abordare de tip „wait and see” poate căpăta sens, cel puțin în privința incertitudinilor sanitare care influențează puternic sentimentul economic.
• Însă reformele structurale și consolidarea fiscală nu mai pot fi amânate, deoarece România are de recuperat derapaje istorice, premergătoare crizei COVID-19, și care nu pot fi rostogolite la nesfârșit, în condițiile în care estimările actuale deja indică atingerea în 2021 a procentului de 50% din PIB datorie publică.
• Calea de mijloc pentru România ar fi reprezentată de o ajustare a deficitului bugetar pe un trend de tipul 7-5-3, conform obiectivelor deja anunțate, eventual cu un plus de ambiție în funcție de revenirea creșterii economice. De exemplu, o ajustare de circa 2,5 puncte procentuale, precum cea prefigurată în bugetul pentru 2021, pare a fi în linie cu dinamica estimată a ajustărilor de la nivel european.
• Una din provocările construcției bugetare pentru 2021 vizează însă gradul în care ajustarea bugetară nominală (cash și ESA) va reprezenta o ajustare consistentă și în termeni structurali, ca indiciu al unei consolidări fiscale sănătoase.
• Este deja imperativă îmbunătățirea eficienței în colectarea veniturilor bugetare, printr-o administrare fiscală digitalizată, care să atragă disciplină și transparență în sistemul fiscal. Este totodată indispensabilă optimizarea cheltuielilor bugetare, prin mecanisme obiective de prioritizare și eficientizare a folosirii banilor publici.
• România are nevoie de un pachet clar de reforme structurale, cu precădere în sănătate, educație și administrație, de soluții legislative în domeniul achizițiilor publice și al fondurilor europene, dar și de viziune strategică privind arhitectura sistemului financiar, ca factor esențial în susținerea marilor proiecte de investiții.
• Pachetul consistent de fonduri europene din perioada de programare 2021-2027, inclusiv fondurile alocate prin Mecanismul de redresare şi rezilienţă, sunt cele mai „ieftine” şi sigure surse de finanţare a investițiilor și reformelor necesare, iar România are datoria de a exploata pe deplin aceste oportunități.
• Succesul reformelor și relansarea economică vor fi influențate semnificativ de coerența deciziilor și corelarea setului de politici fiscal-bugetare și monetare, pentru susținerea în continuare a încrederii investitorilor și a mediului de afaceri.
• Este esențială manifestarea unui parteneriat real între stat şi mediul de afaceri, construit pe principiile onestității, transparenţei şi dialogului, parteneriat care devine condiţie sine qua non pentru eficiența reformelor și a politicilor economice.
• Măsurile de politică economică trebuie setate cu prudență, inclusiv cu gândul la o viitoare criză, pentru ca unele dintre soluțiile la criza-corona să nu potențeze cumva cauzele unei noi crize economice, întârziată poate prin apariția COVID-19.
• În plan global, economia va continua să internalizeze schimbări structurale și ajustări macroeconomice, transformări digitale și ample progrese tehnologice, iar criza-corona devine astfel o lecție de adaptare și flexibilitate a economiei, în regim disruptiv.
Articol publicat de către autor pe blogul propriu
