Una din bucuriile mele majore, din perioada sărbătorilor de iarnă, a fost mereu concertul de anul nou de la Viena.
Nu am fost fan al sărbătorilor, dincolo de bucuria vacanței și de mirosul fascinant al mandarinelor, nu prea am văzut avantajele: pregătirile pentru Crăciun, revelion erau mereu atât de obositoare încât parcă nu mai aveam chef de petrecere.
Dar concertul era momentul de catharsis. Parcă ieșeam din prozaicul sarmalelor, al curățeniei, al meselor puse, și intram într-o altă dimensiune, una unde era speranța că e ceva mai presus de lumea obișnuita, la care pot să aspir.
Bucuria dată de muzică era însoțită de entuziasmul pe care îl vedeam pe fețele celor care cântau, al dirijorului. Părea că sunt fericiți, ca și cum aveau cel mai frumos job din lume.
Am văzut, ascultat concertul de la Viena anul acesta. Dirijorul, orchestra, nu păreau prea fericiți. Performau așa cum performează cei mai mulți oameni la job: fără bucurie, fără entuziasm, cu gândul la ce vor face după. Dacă însă ascultai muzica doar, fără să te uiți, era altceva. Muzica nu ținea cont de placiditatea pe care o percepeam eu pe fețele celor care cântau. Acei oameni împreună te transpuneau într-o lume magică.
Mi-am amintit de un Ted talk: “Leading Like Great Conductors”. Acolo, Itay Talgam vorbește despre dirijori ca lideri de orchestră. Liderul de anul acesta al orchestrei de la Viena, Riccardo Muti, a fost unul cu o expresivitate mai redusă, nu se vedea pe fața lui mare lucru. Ai spune: uite, nu e carismatic. Da, poate că nu e, omul este mai retras, dar oamenii cântă în ritmul imprimat de el, iar rezultatul este superb.
M-am gândit la unele subiecte despre care aud în organizații:
Acest om este prea retras, nu zâmbește suficient; acela e prea introvertit, parcă nu simte nimic, nouă ne plac extrovertiții aici. Trebuie să se schimbe, altfel avem probleme.
Nu știu cum e mai bine: introvertit, extrovertit, mai expresiv, mai vorbăreț, mai rezervat. Toți au sentimentele lor, le exprimă însă diferit.
Până la urmă, poate că e mai bine să îmbrățișăm ce are fiecare de oferit, să îl acceptăm, să apreciem preferințele de exprimare ale fiecăruia. Atâta timp cât fiecare, la locul lui de muncă, performează și are rezultate precum acest dirijor, de ce să nu îl apreciem și să căutăm exprimarea mai zgomotoasă în altă parte, atunci când ne trebuie?
