Am citit opinia psihiatrului Gabriel Diaconu, care susține că avem nevoie de o lună de pauză, indiferent cât ar însemna asta ca pierderi în bani, afaceri, rezerve. Gabriel Diaconu face parte din crema societății românești, este un intelectual de elită. E foarte interesant ce spune și bine ar fi ca multă lume să plece urechea cu modestie.
Totuși, eu nu îi împărtășesc opinia, nu cred că mai avem nevoie de un lockdown. Dacă lockdown-ul ar fi o pastilă, am spune că are efecte adverse serioase. Carantina e folosită din cele mai vechi timpuri și reprezintă opțiunea nucleară în frânarea epidemiilor.
Am luat pastila sau opțiunea asta în primăvară, când nu știam mare lucru despre virus și eram complet nepregătiți. Nu aveam măști, nu aveam combinezoane, nu aveam circuite epidemiologice. Acum avem măști, am învățat să lucrăm de acasă, să stăm la distanță; medicii cunosc mai bine efectele virusului și cum să le combată. Nu cred că e cazul să mai înghițim pastila atomică.
Cu o condiție. Să luăm toate celelalte măsuri care se impun, indiferent cât sunt de amare. Să minimizăm interacțiunea fizică prin toate celelalte mijloace.
De ce trebuie să închidă statul Bucureștiul câtă vreme putem să ne abținem noi să umblăm hai-hui?
De ce să închidă cineva mall-urile, câtă vreme putem noi înșine să ne abținem să mai dăm năvală acolo și să comandăm, în schimb, prin internet?
De ce trebuie să închidă statul activitățile câtă vreme putem noi înșine să ne ajustăm programul de lucru, să nu ne mai îngrămădim la metrou?
De ce trebuie să decreteze cineva portul obligatoriu al măștii peste tot, când putem să ne conformăm voluntar și să o purtăm în spațiile închise?
De ce tot e nevoie de bici?
Prin “noi” înțeleg noi, simpli cetățeni, dar și firmele și administrația. Oare chiar nu suntem în stare să ne comportăm civilizat, să-i protejăm pe cei din jur, să fim mai puțin nesimțiți? Să mai renunțăm la ceva profituri de dragul comunității, de dragul necunoscutului de lângă noi?
În seara asta am vizionat “Cei 7 magnifici”, un film spectaculos despre cum o comunitate și niște străini, de bună voie și nesiliți de nimeni, înțeleg să își ofere ceea ce mulți cred că doar statul, cu violență, poate să ofere: un bun public (apărarea colectivă). De ce nu suntem și noi în stare să ne facem cadou acest bun public – distanțarea socială – liberi și nesiliți de nimeni?
