Există o vorbă din bătrâni, care ne spune să punem deoparte “bani albi pentru zile negre”. Această vorbă poate fi bine aplicată la nivel personal prin constituirea unui fond de rezervă, care să acopere între 4 și 6 luni de cheltuieli, astfel încât să poți trece peste un eveniment neplăcut cum ar fi pierderea locului de muncă.
Însă aceeași vorbă poate fi aplicată şi la nivelul statelor, care ar trebui să fie pregătite pentru “zile negre”, cum ar fi o recesiune economică, scăderea prețului unei resurse de care acel stat este dependent sau chiar o pandemie. Cele mai bune exemple pot fi regăsite la nivelul țărilor bogate în resurse naturale, cum ar fi petrolul. Prețul petrolului a cunoscut o creștere susținută în primul deceniu al secolului XXI de la niveluri de circa 25 dolari /baril la peste 140 dolari / baril înaintea crizei financiare din 2008. În a doua jumătate a anului 2008 prețul barilului a cunoscut o scădere bruscă până la niveluri de circa 35 dolari / baril. Prețul și-a revenit destul de repede după criză și am asistat la niveluri de peste 100 dolari / baril până în anul 2014, după care pe fondul producției excedentare și a scăderii cererii, generate printre altele și de reducerea nivelului de creștere al economiilor emergente, petrolul a cunoscut o depreciere până la niveluri de sub 40 de dolari / baril la nivelul anului 2016. In ultimii ani prețul barilului s-a menținut, în mare parte din timp, în intervalul 40-60 dolari/baril.
Un exemplu de stat care a beneficiat de pe urma creșterii prețului petrolului în anii 2000 este Venezuela, țară care deține unele dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume. Conform datelor Fondului Monetar International (FMI), produsul intern brut al țării a crescut în medie cu 3.53% în perioada 2000-2013. Fondurile suplimentare de care a beneficiat administrația lui Hugo Chavez, au permis acestuia să adopte politici economice populiste, evident totul în numele îmbunătățirii condițiilor economice şi sociale. Bineînțeles că au fost obținute îmbunătățiri în nivelul reducerii sărăciei, a accesului la sănătate și educație, dar ele au fost temporare, fiind finanțate din profiturile obținute din exploatarea resurselor petroliere.
Venezuela a avut în perioada 2000-2013, 10 ani în care a înregistrat deficite fiscale şi doar 4 ani în care a înregistrat surplusuri fiscale (conform FMI), țara cheltuind în acest fel toate veniturile obținute în zilele “albe”. Problemele au apărut odată cu scăderea prețului petrolului, iar în perioada 2014-2019 am asistat la un adevărat colaps economic, PIB-ul aferent anului 2019 fiind mai scăzut cu circa 67% față de cel din 2013. Colapsul economic a condus la o gravă criză socială, lipsurile nenumărate afectând viața cetățenilor acestei țări.
Un exemplu total opus de gestionare al unei perioade de creștere a prețului petrolului este Norvegia, țară care a ales să-și creeze un fond de rezervă pentru zilele când resursele petroliere se vor epuiza, astfel încât și generațiile viitoare să beneficieze de bogăția generată de exploatarea resurselor petroliere. Astfel, în 1990 s-a înființat un fond suveran care investește veniturile generate din producția de petrol şi gaze în acțiuni, obligațiuni și proprietăți imobiliare în afara Norvegiei.
La începutul anului 2000, fondul avea active de circa 28 miliarde de dolari, iar perioada următoare a fost folosită pentru a creste valoarea rezervelor acumulate la acest fond. La sfârșitul anului 2019 fondul avea active de circa 1.14 trilioane de dolari, de peste 41 de ori mai mari decât acum 20 de ani. Fondul avea peste 70% din active investite în acțiuni listate din întreaga lume, în peste 9.000 de companii și deține circa 1.5% din companiile listate la nivel mondial. Astăzi, printre cei mai mari acționari ai companiilor globale, de la Apple la Alibaba se regăsește fondul suveran norvegian.
În toată perioada 2000-2019, Norvegia a înregistrat surplusuri bugetare, media acestor surplusuri fiind de peste 10%, nefiind astfel necesar ca guvernul să retragă resurse din fondul suveran.
Și Norvegia putea să urmeze calea Venezuelei și să își consume veniturile obținute din petrol, însă responsabilitatea pentru generațiile următoare a prevalat în cadrul clasei politice norvegiene.
Gestionarea anilor de avânt economic se poate face, între aceste doua exemple, de către orice țară, indiferent dacă are sau nu resurse naturale consistente, o politica bugetară prudentă în zilele “albe” putând conduce la trecerea mai ușoară peste zilele “negre”.
Astfel, în anii de creștere economică guvernele ar trebui să limiteze deficitul bugetar și să se abțină de la scăderea taxelor sau de la creșterea prea agresivă a cheltuielilor publice permanente, tocmai ca în anii de scădere economică să poată să majoreze substanțial cheltuielile temporare în vederea impulsionării economiei.
