Subiectul educației este intens discutat zilele astea, din diverse perspective. Dezbaterea arată pentru a mia oară cât de greu este să ajungi la un numitor comun, câtă vreme decizia rămâne centralizată și se aplică tuturor, pe principiul “one size fits all”.
Din punctul meu de vedere, școala online va crește analfabetismul funcțional, lipsa interacțiunii elev-profesor diluează acumularea de capital uman; iar pentru zeci de mii de copii lipsiți de posibilități și cu mulți profesori slab instruiți, sistemul de învățământ va promova inegalitatea. Cred că trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a relua cât mai normal cursurile, de aici și interesul guvernului pentru frânarea epidemiei și redeschiderea școlilor.
Dar nu toată lumea îmi împărtășește părerea. Un prieten povestește că fiicei sale i-a plăcut școala online și ar vrea ca de la toamnă să continue așa. Altcineva spune că școala online reflectă mai bine interesul autentic pentru învățătură al elevilor și al părinților. Și are dreptate.
Pe fond, chestiunea e tocmai cea pe care am spus-o mai devreme: marea problemă e că încercăm să impunem o perspectivă unică asupra tuturor. Ideal ar fi dacă fiecare ar putea să facă școala așa cum îi place.
Un alt subiect de dezbatere este planul cadru, adică disciplinele și numărul de ore pe care îl vor studia elevii. Ministerul a venit cu propuneri în direcția aerisirii acestui plan. Și e foarte bine. Dar unii protestează că științele fundamentale se vor studia prea puțin, alții sunt nemulțumiți că se taie importanța desenului, a a muzicii sau a altor materii. Alții sunt nemulțumiți că rămâne o oră de religie.
Pe fond, aceeași problemă. Toți au dreptate și, totuși, nu toți pot avea dreptate simultan.
Soluția: descentralizare, liberalizare, răspundere individuală, focusarea resurselor publice acolo unde e tare nevoie de ele, în mediul rural de exemplu.
