Ieri am rămas blocată. M-a sunat o prietenă care își caută de ceva vreme de lucru și mi-a spus că persoana de la compania de recrutare cu care a discutat pentru o poziție pe care o aveau deschisă și pentru care fusese la interviu nu mai vrea să vorbească cu ea pentru că a stresat-o cu telefoanele. În condițiile în care nu a sunat-o decât o singură dată pentru a cere feedback și pentru a verifica status-ul aplicației.
Și de aici mi-am amintit, brusc, toate reacțiile celor cu care intru în contact, care își caută de lucru și care nici măcar acest răspuns nu-l primesc, fie de la angajator, fie de la agenția de recrutare.
Am mai scris despre asta, am mai vorbit despre asta, lumea recrutorilor slab pregătiți și lipsiți de profesionalism nu accede la aceste articole, probabil. Voi continua însă să scriu și să discut despre acest subiect în speranța că cine are ochi de văzut, o să vadă, iar cine are urechi de auzit, o să audă.
Este inadmisibil să-i răspunzi unui candidat care se chinuie să-și găsească un loc de muncă să nu te mai caute, că tu ești o persoană vădit foarte ocupată. Din păcate la români, mai ales la cei care sunt în categoria prietenei mele, nu mai ține “Nu ne suna tu, te sunăm noi!”, pentru că nu sunați.
Dragi recrutori, ce treabă aveți voi toată ziua înafară de a căuta candidații potriviți, de a-i chema la interviuri și de a le oferi un post într-o companie, dacă se potrivesc, iar dacă nu, un feedback? Aveți raportări, aveți bilanțuri, aveți proceduri de creat și procese de implementat? Aveți business plan-uri de făcut? Ce altă treabă atât de importantă aveți încât nu numai că nu oferiți feedback candidaților, deși face parte din atribuțiile voastre principale, dar îi și trimiteți la plimbare pe un ton atât de prietenos….Și aici mă refer strict la candidații chemați la interviu cărora le promiteți un răspuns și le dați și termenul în care îl vor primi.
Dacă ar fi să iau definiția din Dex, recrutor este cel care recrutează. Nimic mai simplu.
Am scris, nu de foarte mult timp, împreună cu alți profesioniști din resurse umane, Codul etic al recrutorului. Va apărea în curând în variantă print. Și iată cum sună un articol referitor la cazul de mai sus:
“Practică respectul în orice situație. Tratează-l pe candidatul cu care vorbești (la interviul telefonic sau față în față) cu respectul cu care ai vrea să fii tratat(ă) dacă ai fi în locul lui/ei. Asta presupune să nu întârzii, să anunți din vreme dacă interviul nu mai poate avea loc sau începe cu întârziere, să îţi ceri scuze pentru orice evenimente neprevăzute, să te asiguri că și celelalte persoane cu care intră în contact îl/o tratează cu respectul cuvenit.”
Probabil pentru mulți din branșa noastră, a HR-iștilor, cuvântul respect nu mai reprezintă nimic, fiind atât de rar acordat de ceilalți, fiind toți îngropați în multitudinea sarcinilor zilnice și în lipsa de deschidere, de înțelegere, de feedback sau de suport. Când cifrele sunt cele care primează, puțin probabil ca respectul să fie la îndemâna celor care nu mai știu să-l ofere, dar știu să-l ceară, deși acesta trebuie, în mod evident, câștigat. Și aici HR-ul mai are mult de luptat.
Dar pentru o persoană care face doar recrutare, respectul este, sau ar trebui să fie, una dintre valorile de bază. Îl acorzi, îl primești.
Foarte important este, de asemenea, să te ții de cuvânt. Explică-i candidatului care sunt etapele următoare ale procesului de recrutare, când se poate aștepta să primească un răspuns, de la cine și sub ce formă și… Nu uita să faci ce ai promis! Există modalități multiple de a-ţi aduce aminte când şi ce feedback trebuie să oferi unui candidat. Nu există nicio scuză care să explice absența acestui răspuns, indiferent dacă vorbim de unul pozitiv sau negativ.
Între recrutor și candidat sau între angajator și candidat este un război al nervilor. Mulți recrutori pornesc de pe o poziție superioară, de forță, pentru că știu că acel candidat e la mâna lor – candidatul este disperat, iar recrutorul/angajatorul are job-ul de oferit. Astfel, pentru candidații lipsiți de experiența interviurilor sau mai slabi de îngeri este o adevărată tragedie să li se spună “Nu mă mai suna, mă plictisești, mă stresezi….”. Și nici nu vreau să mă gândesc la consecințele acestor lucruri – compania de recrutare sau compania angajatoare pierde un potențial candidat și pierde ca imagine, recrutorul pierde ca imagine, iar candidatul pierde complet posibilitatea de a se angaja. Nimeni nu câștigă din războiul ăsta.
Revin și întreb – dragi recrutori, când veți înțelege că nu sunteți Dumnezeu, că sunteți niște oameni cu job responsabil, fericiți că au un job, pe care mâine, din cauza acestui comportament, puteți să nu-l mai aveți? Asta în cazul în care cineva are curajul să sesizeze aceste lucruri? Când veți înțelege că rolul vostru este de a sprijini, nu de a judeca candidații? Când veți înțelege că pentru a face jobul acesta trebuie să fiți cu adevărat pasionați de munca cu oamenii? Când veți înțelege să indiferent de câți candidați ați văzut în ziua respectivă e imperios necesar să-i tratați pe toți corect și cu același entuziasm? Când veți înțelege că există niște principii și niște valori pe care dacă nu le aplicați, mai bine vă lăsați de meserie și cedați locul unora care nu numai că se pricep, dar chiar iubesc job-ul ăsta? Când veți înțelege că poziția de recrutor este una de maximă integritate, nu doar poarta de intrare într-o companie, și cu atât mai mult dacă vreți să accedeți la o poziție mai bună, trebuie să performați încă de la început?
Și lista poate continua, pe același ton vehement, cu riscul asumat de a-mi supăra mulți dintre colegii de breaslă care nu se află printre cei vizați mai sus…. dar care sunt băgați, fără voia lor, de foarte multe ori, în aceeași oală.
