poveste soldat rus
Povestea lui Pavel Filatyev, parașutist rus, despre starea armatei ruse și evoluțiile de pe front după două luni petrecute în Ucraina.
A trecut o lună și jumătate de când m-am întors din război. Știu că nu poți rosti cuvântul „război”, este interzis. Dar acesta este un război. Armata rusă trage în armata ucraineană, iar aceasta trage înapoi. Obuze și rachete explodează acolo.
Aceasta este povestea lui Pavel Filatyev, un parașutist de 33 de ani originar din regiunea Volgograd. În august anul trecut, din cauza lipsei banilor, a decis să semneze un nou contract cu armata rusă A participat la războiul de pe teritoriul Ucrainei ca parte a Regimentului 56 de asalt aerian. Unitatea sa a fost trimisă să ia cu asalt Herson. Din cauza rănilor suferite pe câmpul de luptă, Filatyev a fost evacuat pentru tratament, dar nu s-a mai întors niciodată pe front. Acum Filatyev se opune războiului: spune adevărul despre ceea ce a văzut și trăit în Ucraina.
Despre dezordinea din armata rusă înainte de începerea războiului
La 33 de ani m-am reîntors în armată. Primesc ordin să ajung la unitate, în Crimeea. După 10 zile ni s-a dat o uniformă, dar doar una de vară. Nu există berete de mărimea potrivită, motiv pentru care mă duc să-mi cumpăr berete. La apelul de dimineață, m-am îngrozit. Două steaguri rupte ale Federației Ruse flutură pe terenul de paradă. Imnul sună trist, iar jumătate dintre militari nu îl cântă.
La mijlocul lunii octombrie, încep să scoată uniforme de iarnă, dar numai purtate și fără mărimi. Refuz să primesc uniforme uzate care nu se potrivesc, din cauza cărora începe agravarea relațiilor cu comandanții, nu le plac rebelii aici. După ce m-am certat cu comandantul companiei, mă duc să-mi cumpăr o haină. Comandantul începe să se răzbune.
Ajungem la locul de antrenament, sărituri cu parașuta. Noaptea erau temperaturi negative. Eram transportați cu camioane KamAZ deschise, toată lumea a ajuns amorțită de frig. Mulți militari aveau haine de vară. Mulți dintre ei nu au primit uniforme adecvate. Alții au refuzat să primească uniforme uzate sau neconforme. A doua zi ma trezesc, am febra, pneumonie. În decurs de o săptămână, aproximativ treizeci de militari din unitatea mea au fost internați la secția de boli infecțioase cu diagnostice de infecții virale respiratorii acute, bronșite, amigdalite. Toți au fost prezenți la sărituri.
Am trăit toată mizeria asta, scriu o plângere la Ministerul Apărării:
„Comandamentul unității militare 81505 nu îmi respectă drepturile de militar. Nu mi-a fost asigurată o uniformă. Este insecuritate alimentară. De trei luni si jumatate de încă nu am primit legitimația militară. Nu am primit o armă. Timp de trei luni și jumătate nu au fost cursuri, cu excepția antrenamentului suplimentar pre-salt. Există o atmosferă de apatie în rândul instructorilor. Văd anarhie completă, există doar o mică urmă de pregătire pentru luptă aici. Comandamentul unității, după o plângere la Ministerul Apărării, a inventat rapid un proces, unde m-a acuzat că am un comportament nepotrivit și că sunt cel mai rău soldat din unitate.
După răspunsul Ministerului Apărării la plângerea mea, în care mi-au urat succes la aterizare și mi-au recomandat să-mi monitorizez propria disciplină, să slujesc în acest cămin de nebuni, dorința a dispărut complet. Și acestea sunt Forțele Aeropurtate – elita, rezerva comandantului suprem! Este înfricoșător să-ți imaginezi cum stau lucrurile acum în alte divizii.
Despre trimiterea la „reeducare”
La mijlocul lunii februarie, compania mea, ca multe alte unități, se afla la terenul de antrenament din Stary Krym. Urmărind știrile, am înțeles că ceva se pregătea cu siguranță, toți cei care renunțau sau erau bolnavi au fost conduși la terenul de antrenament. Pe de o parte nu am vrut sa mai am nimic de-a face cu o asemenea armată, în care ești un nimeni, iar drepturile tale prevăzute de lege sunt scrise doar pe hârtie, unde salariul tău este mizerabil. Am mai înțeles că armata nu era pregătită pentru luptă. Pe de altă parte, mă gândeam că acum, când se pregătea ceva, ar fi rușinos să abandonezi. Asta este echivalent cu a fi un laș.
Compania noastra locuia toată într-un cort, vreo 40 de persoane
În cort, aveam pături și o sobă. Chiar și în Cecenia viața era mai bine organizată. Mâncarea în cantină e și mai proastă decât în garnizoană. Nu aveam unde să ne spălăm. Cei care au ajuns mai târziu decât restul, ca mine, nu aveau nici sac de dormit, nici costum de camuflaj, nici cască.
În februarie nimeni nu încălzea sobele. Soldații nu aveau unde să se spele, motiv pentru care oamenii mergeau iarna la mare. Drept urmare, spitalele erau deja pline de pacienți în februarie și chiar a venit un ordin de interzicere a accesului în spital. De îndată ce l-am văzut pe comandantul meu, i-am pus o întrebare: „Unde este sacul meu de dormit?” La care comandantul a răspuns că nu era acolo unde să dorm este problema mea.
Următoarele zile am mers la poligon, acolo am primit în sfârșit mitraliera pentru prima dată. Până în aceste patru luni nu am avut nicio armă! S-a dovedit că mitraliera mea avea cureaua ruptă și era ruginită. Chiar la primele trageri nocturne arma s-a blocat.
Undeva pe 20 februarie a venit un ordin ca toată lumea să se adune urgent. Urmaun marș forțat. Nimeni nu știa în ce direcție
Atunci cei mai mulți au sperat că acest lucru însemna sfârșitul exercițiilor. Drept urmare, am ajuns pe câmp, în apropierea orașului Armiansk din Crimeea. În multe unități militare, sobele nici nu funcționau. Ttoată lumea era murdară și epuizată. Unii au locuit aproape o lună la terenul de antrenament fără nicio condiție, nervii tuturor erau la pământ, atmosfera devenea din ce în ce mai sobră și de neînțeles.
Nimeni nu a înțeles cu adevărat ce se întâmplă, toată lumea se întreba. Pe 23 februarie a sosit comandantul diviziei și, felicitându-ne pentru vacanță, a anunțat că de mâine salariul pe zi va fi de 69 de dolari (aproximativ 7 mii de ruble). Este mai mult de 200 de mii pe lună, plus salariul obișnuit. Era un semn clar că ceva grav era pe cale să se întâmple. Când ne-am dat seama ce se întâmplă a început un război în toată regula. Am trecut granița cu Ucraina sub salve de rachete, însoțite de elicoptere și avioane de luptă. Primul gând care ne-a trecut prin minte a fost că acest job nu merită.
Cum a început războiul
Pe 24 februarie, m-am trezit pe la două dimineața. Eram într-un camion Kamaz. Coloana s-a aliniat undeva în pustiu, toată lumea a oprit motoarele, farurile erau stinse. Aud o bubuitură. Cerul a fost acoperit de salve: artileria cu rachete lucra în dreapta și în stânga coloanei noastre. Nu era clar ce se întâmplă, cine trăgea de unde și în cine. Se auzi un murmur liniștit: „A început”.
Nu am putut înțelege: tragem în ucrainenii care avansează? Poate NATO? Sau atacăm? De ce se efectuează acest bombardament infernal?
Armata este organizată în așa fel încât să nu aibă cine să pună întrebări. Nimeni nu explică nimic. Nu pot decât să-mi las arma jos și să fug undeva înapoi și să devin un laș sau să-i urmez pe toți. Acum înțeleg că am fost folosit: undeva prin viclenie (media și patriotism), undeva prin forță (lege și pedeapsă), zahăr (salariu), undeva prin laude (premii și decorații).
Coloana s-a animat vizibil și a început să înainteze încet. Am auzit împușcături și explozii în direcția în care mergeam. „Uralul” meu a trecut încet-încet pe punctul de frontieră spart al vamei Crimeea – Ucraina. Am văzut mașini distruse, fumegând sau mitraliate. Au apărut semne, inscripții în ucraineană, steaguri ale Ucrainei.
Deodată ne oprim brusc pe un drum pustiu, auzim ordinul „La luptă!”. Cu toții coborâm brusc, dar stângaci, din mașini și ne împrăștiem pe marginile drumului, luând poziții de luptă: unii sunt în genunchi, iar alții se poziționează aiurea.
În tot acest timp aveam un cartuș pe țeavă și eram gata să trag în oricine era periculos. Unde, de ce și de ce mergem, nu era clar. Era clar că începuse un adevărat război. Mai târziu aflu că avem ordin să mergem la Herson, să capturăm podul de peste Nipru. A devenit clar că am atacat Ucraina…
Am aflat că avem deja răniți și morți
Peste noi a zburat un avion de vânătoare. Nu am înțeles dacă este al nostru sau al Ucrainei. Nu a înțeles nimeni, comandanții nu aveau nicio informare. Comandantul a spus că trebuie să mergem înainte. A spus-o însă cu un curaj prefăcut. În ochii lui am văzut că și el era îngrozit.
Despre atitudinea armatei ruse față de civili
În așezările ucrainene am fost întâmpinați de oameni care ne priveau îmbufnați. Era un sentiment de anxietate și de pericol, împreună cu un sentiment de respect pentru patriotismul lor. Am înțeles că dacă dintr-o dată într-o casă mi s-ar părea că este pericol, aș trage fără să mă gândesc. Neatenția sau întârzierea este echivalentă cu moartea mea sau a camarazilor mei, îndoielile sunt periculoase. Dar, în același timp, nu voiam să omor pe nimeni. Pe lângă coloană de pe autostradă treceau civili cu saci: evident, cei care fugeau de război. Practic, toată lumea mergea și pleca din Herson, unde acum ne pregăteam să ne deplasăm. Toată lumea ne filma. Eram ca într-o casă de nebuni.
În pozițiile din dreapta drumului începe să ardă ceva, dupa 10 minute incepe un incendiu și în stanga noastra. Cineva a dat foc stufului uscat. Evident, au făcut-o intenționat și cu siguranță nu este al nostru. Există o oarecare furie față de civili. Înțeleg că aici suntem oaspeți nepoftiți, dar pentru siguranța lor ar fi bine să stea departe de noi. Prin urmare, ne înfurie și surprinde comportamentul civililor.
Ce naiba facem aici?
Aceasta nu este specialitatea noastră. Nu suntem poliție, toată lumea este pregătită pentru ciocniri cu Forțele Armate ale Ucrainei și nimeni nu vrea să explice civililor, „de ce dracu am venit aici”, noi înșine nu știm.
28 februarie. Audun că cineva a împușcat o mașină civilă care nu s-a oprit cu un tun BMD. În mașină se afla o mamă și mai mulți copii, un singur copil a supraviețuit. Într-un conflict vor muri mereu civili, dar este un lucru dezgustător. Când realizezi asta, nu știi ce să faci. Dacă lași totul și pleci, atunci devii un laș și un trădător. Dacă vei continua să participi la asta, vei deveni complice la moartea și suferința oamenilor.
Despre confuzia de pe câmpul de luptă din primele zile ale războiului
Am gânduri despre cum vom asalta Hersonul: nu cred că primarul orașului va ieși cu pâine și sare, va ridica steagul Federației Ruse peste clădirea administrației și vom intra în oraș într-o paradă. coloană. Din câte am auzit, Hersonul este un oraș mare, dacă mergem acolo într-o coloană, atunci vom avea probleme. Știam nivelul nostru de pregătire și organizare și m-am pregătit pentru ce e mai rău. Cât de rău trebuie să fie lucrurile în armata ucraineană, căci comanda noastră a hotărât că ne vom arunca asupra acestui oraș?
Suntem vreo 500 aici, echipamentul este aranjat haotic, se săpă tranșee. Înțeleg că tranșeele din nisip cu siguranță nu ne vor salva de MLRS (sistemul de lansare multiplă de rachete). Merg având un nod în gât, realizând că s-ar putea să nu trăiesc până dimineața. Apropiindu-mă de unul dintre grupuri, stau și vorbesc cu băieții, ei îmi spun că sunt doar 50 de supraviețuitori în brigada 11. Este rușinos să-mi dau seama că voi muri fără glorie sub loviturile MLRS și contraatacul Forțelor Armate ale Ucrainei. Pentru noi va fi doar o mașină de tocat carne, suntem epuizați, nu suntem pe pământul nostru, nu cunoaștem terenul, nu există comunicare, nu există suport pentru aviație și artilerie.
Unde sunt principalele forțe? Unde sunt „armații”, „sarmații”, „lebedele albe” și toate celelalte porcării de la propaganda la televizor?!
Toată pregătirea noastră a fost doar pe hârtie, tehnica noastră era iremediabil depășită. Suntem un batalion de asalt aerian, trimis la război în UAZ-uri! O cantitate imensă de echipamente pur și simplu nu a putut ajunge la război. Avem chiar și aceeași tactică ca și bunicii noștri! Cu astfel de gânduri, am dat peste compania mea, cineva a luat o sticlă de coniac.
Începem să ne pregătim să asaltăm Hersonul. Nu există echipamente și arme serioase în Forțele Aeropurtate, nu suntem armata principală. Unde este armata? Nu am condus mult timp, în față a apărut un pod mic, aceasta este deja intrarea în oraș. Pe pod, convoiul nostru se aliniază și se oprește. Este un loc ideal pentru o ambuscadă, convoiul stă pe un drum îngust. Suntem doar o țintă ideală. Stăm 20 de minute fără să ne mișcăm. S-a dovedit că am ratat virajul la dreapta.
Despre motivele eșecurilor armatei ruse
Motivul principal eșecul armatei ruse în Ucraina este că nu aveam dreptul moral de a ataca o altă țară, în special oamenii cei mai apropiați nouă. Când a început totul, am cunoscut puțini oameni care credeau că vom ataca naziști și, mai mult,nu voiau să lupte cu Ucraina. Nu am avut ură și nu am considerat poporul ucrainean drept dușmani.
Al doilea motiv este cum a început totul. Să începem o „operațiune specială” cu bombardarea teritoriul Ucrainei cu artilerie, avioane și rachete… La ce fel de primire din partea populației civile ne așteptam dacă oamenii s-au trezit pe 24 februarie din cauza exploziilor de artilerie, avioane și rachete? Cine se aștepta ca după un astfel de început poporul să nu se unească împotriva invadatorilor?
Al treilea motiv este corupția și mizeria teribilă din armata noastră, învechirea ei morală și tehnică
Avansul în carieră este posibil numai dacă există relații și loialitate față de sistem. În armata actuală, pentru a nu avea probleme, trebuie să faci în tăcere ce au spus ei, chiar dacă au spus prostii complete. Ofițerii sunt încă învățați cum să conducă o armată în serviciu, și nu o armată profesionistă de soldați angajați cu contract, care sunt adesea mai în vârstă decât ofițerii tineri. Selecția pentru armată este departe de bunul simț, este greu să obții un loc de muncă și este și mai greu să renunți. Salariul unui instructor este departe de a fi decent.
Reglulamentele militare au fost scrise pentru armata din trecut și nu au fost încă adaptate la realitățile moderne. Multe dintre echipamentele noastre sunt învechite sau insuficiente, iar lanțul de aprovizionare complex al echipamentelor noi nu funcționează eficient. Multe există doar pe hârtie și în rapoarte. Muniția și uniformele noastre sunt incomode și de proastă calitate: majoritatea militarilor cumpără și se schimbă în uniforme americane, europene sau chiar ucrainene. De ce din nou, ca în 1941, nu suntem pregătiți pentru realitatea militară modernă? De ce milioane de oameni care au servit în armată știu despre asta și tac?
Vor soldații ruși să lupte?
Cei mai mulți din armată sunt nemulțumiți de ceea ce se întâmplă acolo, nemulțumiți de guvern și de comandanții lor. Sunt nemulțumiți de Putin și de politicile sale, nemulțumiți de ministrul apărării care nu a servit în armată. Majoritatea militarilor nu vor să omoare pe nimeni, și cu atât mai mult nu vor război.
Nu văd copiii lui Skabeeva, Solovyov, Kiselev, Rogozin, Lavrov, Medvedev în tranșee, dar aud în mod constant chemări de la ei să ucidem. Care fiu al deputatului Dumei este în război? Sunt copiii lor mai talentați și deștepți decât copiii muncitorilor și țăranilor? Mulți ajung în armată pentru că este cel puțin o șansă de a câștiga bani.
Cu toții am devenit ostatici ai multor factori, precum răzbunarea, așa-zisul patriotism, banii, datoria, cariera, frica de stat. Cred că ne jucăm. Nu am anexat DPR și LPR, am început un război teribil. Un război în care orașele sunt distruse și care duce la moartea copiilor, femeilor și bătrânilor.
Îți recomandăm:
Sursa: iStories
cuvinte cheie: poveste soldat rus
