Trecerea de la Bărăgan la malurile râului Main vine la pachet cu un set brutal de șocuri culturale. Pentru o anumită categorie de români stabiliți la Frankfurt, integrarea nu se măsoară în fluența limbii germane sau în citirea atentă a regulamentului de bloc, ci în capacitatea de a transforma un balcon de doi metri pătrați dintr-un complex din Gallus sau Bornheim într-o filială în aer liber a unui salon de nunți.
Punctul culminant al acestei odisee are loc, de regulă, duminica. În timp ce statul german decretează cu sfințenie Sonntagsruhe, acea perioadă sacrosanctă în care nemții abia dacă respiră mai tare ca să nu deranjeze veverițele din parc, pe balconul de la etajul trei începe adevărata magie. Se aprinde prompt grătarul cu cărbuni, pentru că versiunea electrică e considerată o ofensă adusă strămoșilor. În doar zece minute, un fum gros și negru se înalță maiestuos spre cerul Hessei, declanșând senzorii de incendiu pe o rază de trei cartiere și umplând scara blocului de o aromă densă de ceapă și grăsime arsă.
Dacă un vecin german îndrăznește să iasă pe balcon, să bată timid la geam sau să arate spre ceas, reacția este instantanee și plină de uimire gesticulată:
„Auzi la ăsta, domne! Nu știe ce e aia viață. Oamenii ăștia n-au suflet, sunt reci! Noi le aducem cântec, joc și voie bună, le animăm cartierul ăsta mort, și ei se uită urât, globaliști aroganți!”, a declarat Viorica.
Argumentul este imbatabil: muzica la 120 de decibeli la ora 14:00 nu este poluare fonică, ci un act de generozitate culturală. Nemții, bieții de ei, pur și simplu nu înțeleg valoarea artistică a unui bas care face să vibreze geamurile termopan de la blocul de vis-à-vis.
În timp ce carnea sfârâie victorios, aerul curat de Frankfurt este repede cotropit de ultimele noutăți muzicale de pe YouTube, livrate cu generozitate la volum maxim dintr-o boxă portabilă cât un cuptor cu microunde. În viziunea distinsului locatar, muzica nu este un act privat, ci un cadou oferit întregii comunități. Dacă vreun vecin german are îndrăzneala să bată timid la geam sau să arate spre ceas, reacția este un amestec savuros de uimire gesticulată și revoltă sinceră. În mintea protagonistului, nemții n-au suflet, sunt reci și nu știu ce e aia viață, iar basul care zguduie geamurile termopan de la blocul de vis-à-vis la ora două după-amiaza nu reprezintă poluare fonică, ci o infuzie pură de cântec, joc și voie bună menită să anime un cartier altfel amorțit.
Invariabil, după 45 de minute de „terapie sonoră” neîntreruptă și trei apeluri disperate ale vecinilor, își face apariția echipajul de la Ordnungsamt sau Polizei.
În acel moment, serenada se oprește brusc, iar narativul suferă o metamorfoză spectaculoasă. Fără urmă de ezitare sau vreun puseu de autocritică, maestrul grătarului îmbracă instantaneu mantia atemporală de victimă a unui complot internațional.
Avertismentul pentru gălăgie devine o dovadă clară de discriminare pe criterii etnice, amenda pentru fumul nociv este pusă pe seama invidiei nemților față de românii harnici, iar simpla rugăminte de a opri boxa e catalogată drept un act de rasism pur. În mod fascinant, concepte elementare precum respectarea liniștii publice sau normele minimale de conviețuire civilizată sunt traduse automat în dialectul mioritic prin sintagma „nemții e răi și n-au inimă”.
Realitatea este însă mult mai simplă și lipsită de conspirații. Când neamțul cere liniște duminica, nu o face din ură față de poporul român, ci pur și simplu pentru că vrea să se odihnească după o săptămână de muncă. Fumul de mici nu este un parfum de ambient apreciat de toată lumea, iar ceea ce pentru unii înseamnă „suflet cald și veselie”, pentru un vecin care tocmai a ieșit din schimbul de noapte de la aeroport este definiția exactă a torturii fonice.
Până când aceste noțiuni elementare de civilizație vor fi asimilate, rămânem spectatorii aceleiași comedii absurde din diaspora: românul care părăsește țara în căutarea unui trai mai bun și a unor reguli mai drepte, dar care face tot posibilul să transforme Frankfurtul într-un bâlci cu mici și boxe la maxim, plângându-se apoi amarnic că nemții refuză să-i îmbrățișeze „spiritul primitor”.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: Viorica de la Târgoviște
