Povestea cocalarului care tânjește după gârla din sat de pe autostrada fără limită de viteză: „S-a stricat Germania, neamule!”.
Nimic nu exprimă mai bine patriotismul pur și demnitatea națională decât un român stabilit la Frankfurt, Londra sau Milano, care își găsește zilnic timp între două ture de muncă pentru a le explica tuturor pe rețelele de socializare cât de dărâmat este Occidentul și ce mizerie ieftină a ajuns Uniunea Europeană. Această dramă existențială se desfășoară de obicei din interiorul unui autoturism second-hand, cumpărat în rate pe mulți ani, în timp ce patriotul nostru își șterge parbrizul și oftă adânc de supărare că civilizația din jur îi sugrumă libertatea de a trăi exact așa cum era obișnuit pe ulița natală.
Privind înapoi cu o nostalgie fabricată, marele critic al decadenței vestice uită cu o ușurință uimitoare de unde a plecat cu adevărat. În amintirile lui reconfigurate convenabil, satul din cel mai uitat colț de județ devine un fel de stațiune de lux. Sunt șterse complet din memorie serile în care singurul sistem sanitar disponibil era wc-ul din lemn din fundul curții, unde iarna înghețai de frig, iar vara purtai bătălii eroice cu fauna locală. Sunt uitate concediile all-inclusive petrecute pe malul gârlei din sat, printre gâște, noroaie și bidoane de bere ieftină spălate de curentul apei. Iar la capitolul inginerie auto, noul european pare să fi uitat definitiv că cel mai avansat mijloc de transport din istoricul familiei sale era bicicleta moștenită de la bunicu, produsă prin 1976, cu lanțul care sărea la fiecare trei pedale și cu frâna acționată direct cu talpa pantofului pe cauciucul din spate.
Odată aterizat în laboratorul de civilizație al Occidentului, procesul de integrare produce mutații bizare.
Primul salariu serios nu merge spre educație, economii sau cursuri de integrare, ci direct spre împlinirea visului existențial: o mașină nemțească premium, veche de cincisprezece ani, cu sute de mii de kilometri dați înapoi, dar cu siglă mare pe calandru. Pus la volanul acestei uzine pe roți, românul devine brusc specialist în sociologie, economie globală și geopolitică. De pe scaunul din piele uzată, el împarte lecții de viață celor rămași acasă, plângând pe internet că în Vest totul este chimic, că oamenii sunt reci și că valorile noastre strămoșești sunt călcate în picioare de o dictatură a regulilor.
În ciuda acestei suferințe teribile, din toată civilizația din jur, patriotul nostru reușește performanța de a nu asimila absolut nimic.
Tehnologia a adoptat-o rapid, însă codul de bune maniere a rămas definitiv blocat la stadiul de cavernă. Proasta creștere devine un blazon de mândrie afișat ostentativ. Vorbitul la telefon pe difuzor, la volum maxim, devine o stare de spirit în mijloacele de transport în comun, unde toată lumea trebuie să afle ce a mai gătit soacra, ce boală are neamul din țară sau ce combinație s-a mai făcut la muncă. Ascultatul manelelor fără căști în parcuri sau la stația de autobuz este privit ca o misiune culturală de creștere a gradului de conștientizare a valorii autentice printre localnicii reci.
Pe șosele, comportamentul este de o eleganță desăvârșită. Mașina cumpărată cu ultimele resurse este parcată sistematic pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități, pe trotuar sau direct pe spațiul verde din fața blocului, pentru că noțiunea de parcare plătită este privită ca o jecmăneală a statului opresiv. Pe autostradă, flash-urile agresive, claxoanele nejustificate și lipitul de bara celui din față devin cartea de vizită a celui care se crede stăpânul drumurilor, deși în țară nu trecuse niciodată de viteza a treia pe drumurile județene pline de gropi.
Povestea cocalarului – Spațiul public din jur devine un coș de gunoi personal.
Semințele de floarea-soarelui sunt sparte cu metodă direct pe băncile din parcurile impecabil îngrijite, iar cojile sunt lăsate morman pe jos, ca o marcă a trecerii dacilor liberi prin zonă. Chiștoacele de țigară sunt aruncate cu dezinvoltură pe fereastra mașinii la fiecare semafor, ambalajele de la mâncarea rapidă rămân uitate pe mesele din parcările de pe autostradă, iar scuipatul pe trotuar este executat cu o dezinvoltură naturală. Dacă un localnic atrage atenția politicos, răspunsul vine prompt, sub forma unei priviri dușmănoase și a unei înjurături copioase șoptite în limba maternă.
Integrarea culinară și comunitară atinge cote epice în blocurile de locuințe din marile orașe europene. Sâmbătă dimineața, balconul micului apartament închiriat se transformă în afumătoare. Micii sunt încinși pe grătarul cu cărbuni, fumul gros și mirosul de prăjeală invadând toate etajele și intrând în casele vecinilor care încercau să își usuce hainele sau să aerisească. Când muzica populară sau manelele duduie din geamul deschis pentru a întregi atmosfera de petrecere la gârla satului, iar urlatul la copii sau la partenerul de viață devine principala formă de comunicare pe balcon, vecinii nemți sau englezi apelează disperați la autorități.
Sosirea poliției este momentul culminant al dramei naționale. Povestea cocalarului continuă.
În loc să înțeleagă că a tulburat liniștea publică, că a încălcat regulile elementare de conviețuire și că a pus în pericol siguranța blocului prin folosirea focului deschis pe balcon, românul nostru îmbracă instantaneu haina de victimă persecutată. Amenda usturătoare primită este trecută imediat la capitolul discriminare. În viziunea lui, poliția nu a aplicat legea, ci a acționat din ură rasială, pentru că străinii au ceva cu românii și nu suportă să îi vadă că se simt bine și că au valoare.
Mândria de a fi incult și neadaptat este completată de încercarea permanentă de a fenta sistemul. Făcutul de blat pe mijloacele de transport, fentarea caselor de marcat automate din supermarketuri prin scanarea unor produse mai ieftine în locul celor scumpe, munca la negru combinată fără nicio rușine cu încasarea ajutoarelor sociale de la statul gazdă sunt considerate dovezi supreme de șmecherie și inteligență nativă. Localnicii respectuoși, care plătesc taxe, strâng mizeria după propriii câini și respectă ordinea la rândul de la magazin, sunt etichetați drept fraieri, roboți spălați pe creier sau oameni fără suflet care nu știu să trăiască cu adevărat.
Marea dilemă rămâne însă nerezolvată. Deși Occidentul este descris zilnic ca un iad moral, o ruină economică și o dictatură insuportabilă, patriotul nostalgic nu își face niciodată bagajele pentru întoarcere. Rămâne acolo, sacrificându-se eroic zi de zi pe altarul diasporei, încasând banii de la statul pe care îl detestă și plângând pe rețelele sociale de dorul patriei. Până la urmă, este extrem de greu să renunți la autostrăzi, la spitalul curat și la banii de la sfârșitul lunii, doar pentru a te întoarce la rădăcinile atât de lăudate, unde te așteaptă din nou găleata cu apă de la fântână și drumul nocturn prin noroi spre wc-ul din fundul curții. Povestea cocalarului continuă…
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: povestea cocalarului
