De la „Hrană, Apă, Energie” la Imodium: Cum a eșuat lamentabil experimentul suveranist al lui Gelu
Gelu a fost mereu un tip precaut, dar de când algoritmii l-au bombardat cu discursurile lui Călin Georgescu, viața lui a luat o întorsătură complet… suverană. Gata cu corporațiile, gata cu mâncarea plină de E-uri din supermarketurile străine care ne otrăvesc lent! Într-o sâmbătă dimineață, Gelu a bătut cu pumnul în masa de lemn masiv românesc și a decretat în fața nevestei: „De azi, trăiesc doar din ce-mi dă pământul strămoșesc! M-am reconectat la sursă!”
Zis și făcut. Omul și-a început detoxifierea de globalism cu o rigoare demnă de un soldat spartan. A trecut pe o dietă curată, 100% tradițională: roșii zemoase din piață, castraveți cu țepi, pumni întregi de fructe de pădure (cumpărate de la un băiat cu o găleată la marginea drumului spre munte, că doar acolo e natura pură) și, piesa de rezistență, apă de izvor. Dar nu orice apă, ci una luată direct dintr-o țeavă ruginită de pe marginea unui drum forestier, pentru că „apa aia de la robinet e plină de fluor ca să ne țină Oculta sub control”.
Primele 24 de ore au fost un succes total. Gelu se simțea vibrând cu energia cosmică a neamului. Până luni seara.
Luni seara, natura a început să se conecteze prea intim cu Gelu. Mai întâi a fost un zgomot surd, ca un ecou de tulnic din munții Apuseni, localizat undeva în zona intestinului gros. Apoi, suveranitatea lui intestinală a picat testul de rezistență. Murele alea pline de „vitamine” (și probabil nespălate), combinate cu apa aia „vie” și bogată în bacterii neaoșe, au declanșat o adevărată revoltă țărănească în stomacul lui.
Marți dimineața, Gelu deja nu mai era dac liber. Era prizonier. Prizonierul propriei băi. Transpirat și palid, omul nostru a realizat că se cacă pe el la propriu, într-un ritm care ar fi făcut invidios orice izvor artezian. S-a dus pe apa sâmbetei tot discursul despre independența energetică și puritatea neamului.
Dar Gelu nu s-a predat cu una, cu două. Ca un patriot adevărat, a refuzat medicamentele străine. A scotocit prin dulăpior și a găsit leacul tradițional, ăla pe care-l știm toți de la bunica: Furazolidonul. A înghițit un flacon. Nimic. Barajul era complet rupt, poarta hidrotehnică cedase. A mai băgat un flacon, gândindu-se că poate pastilele galbene au nevoie de întăriri strategice. Zero barat. Cele două flacoane de Furazolidon au fost luate pe sus de viitura de castraveți și apă de izvor, părăsind incinta fără să lase măcar o notă de adio.
Miercuri la prânz, Gelu ajunsese la capătul puterilor. Deshidratat, cu ochii înfundați în orbite și cu mândria națională făcută ferfeniță, a luat decizia grea. A abandonat lupta anti-sistem și s-a târât până la farmacia din colț. Nu s-a mai uitat că e lanț internațional. Nu i-a mai păsat că farmaciștii fac jocurile Big Pharma.
— Dați-mi… ceva… orice… — a șoptit el, sprijinindu-se de tejghea de parcă era la Mărășești. — Aveți rețetă, domnule? Vă simțiți bine? — Dați-mi Imodium. Vă rog eu mult! — a gemut Gelu. — Cât mai globalist, cât mai chimic, cât mai sintetizat în laboratoarele Ocultei, doar salvați-mă!
A înghițit capsula aia mică, plină de știință occidentală, direct pe uscat. Într-o oră, miracolul s-a produs. Tehnologia globalistă a pus dop prăpădului. Echilibrul s-a restabilit, dar cu un preț amar pentru orgoliul lui.
Acum, Gelu se uită la clipurile de pe net dintr-o altă perspectivă. E de acord cu apa, aerul și pământul, clar. Dar când vine vorba de floră intestinală, Gelu a ajuns la o concluzie extrem de înțeleaptă: unele lucruri pe lumea asta chiar trebuie să rămână sub control strict internațional.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: hrană apă energie
