De la „so greatful” la artă: cum faci pupincurism corporatist fără să pară că faci pupincurism corporatist: ghid pentru începători.
Uitați-vă bine la poza asta, că spune mai mult despre psihologia corporate decât orice curs de HR plătit cu bani grei. Un bărbat stă tolănit la plajă, la umbra unei umbrele în dungi, cu o bere rece în mână și cu mici sfârâind la grătarul din spate, lângă un frigider plin cu bere. Deasupra capului îi scrie, cu litere de-o șchioapă: „So greatful to Pleasura Global”, o companie inventată, puteți pune în locul său orice alt nume de companie.
Numai că n-a scris „grateful”. A scris „greatful”. Nu e o simplă scăpare de tastatură, e aproape un lapsus freudian: „greatful” vine din „great”, nu din „grate”, rădăcina reală a lui recunoscător, moștenită din latinescul gratus.
Cu alte cuvinte, omul n-a vrut să spună că e recunoscător. A vrut să spună că e grozav. Și asta, într-o simplă greșeală de ortografie unui tip la plajă, rezumă mai bine decât am putea-o face noi în încă opt sute de cuvinte tot ce urmează. (Bonus, dacă tot analizăm litere: „greatful” conține și cuvântul eat, ceea ce, cu grătarul ăla fumegând în plan secund, e aproape prea nimerit ca să fie doar o coincidență.)
Pentru că exact asta e orice postare de recunoștință de pe LinkedIn: nu recunoștință, ci reclamă. „Sunt atât de recunoscător” se traduce, de fiecare dată, prin „uitați-vă ce om extraordinar sunt, care lucrează la o companie extraordinară, condusă de oameni extraordinari, deci, prin asociere, sunt și eu extraordinar”. E branding personal deghizat în smerenie, exact genul de ipocrizie pe care ai vrea s-o vezi taxată de un profesor de română de gimnaziu, nu premiată cu patru sute de like-uri și un comentariu de la CEO cu emoji de foc. Omul e valoare corporatistă.
Fenomenul e simplu și jenant de transparent totodată și se numește pupincurism corporatist
Angajatul obișnuit, cel care la prânz îi zice colegei, cu gura plină de la cantină, că șeful n-a citit de trei ani niciun raport pe care i l-a trimis, se preface, cinci ore mai târziu, în discipol smerit, gata să cânte osanale companiei din care, cu o oră înainte, voia să își dea demisia pe grupul de WhatsApp al departamentului. Ziua se termină cu un „so grateful” public și un venting privat în care înjură managementul de mamă. Asta nu-i profesionalism. E dedublare de personalitate de birou, plătită la bucată cu vizibilitate pe algoritm.
Și, culmea, omul chiar crede că asta înseamnă să fii profesionist: să știi să te vinzi, să zâmbești la poza potrivită și să pui hashtag-ul la locul lui. Nu contează ce faci la muncă, contează cum pari că faci.
Ca să nu vorbim doar la general, hai să traducem câteva clasice, din română de LinkedIn în română de pe bune:
- „Recunoscător pentru oportunitatea de a face parte din această echipă extraordinară” → Sper să nu fiu primul de pe lista de disponibilizări din toamnă.
- „Kudos CEO-ului nostru pentru viziune” → Aștept bonusul promis în ianuarie, care între timp a migrat spre 2029.
- „Încă o zi, încă o oportunitate să cresc, să învăț și să am impact” → Am dormit patru ore, am plâns în mașină la semafor, dar poza cu apusul de la birou arată foarte bine în feed.
- „Onorat să anunț o nouă etapă în cariera mea” → Mi-au schimbat titlul pe carte de vizită, salariul a rămas exact unde era.
- „Atât de mândru de echipa mea” → Nu știu numele a jumătate din ei, dar poza de grup ia mai multe like-uri decât orice altceva postez.
- „Binecuvântat să lucrez alături de oameni atât de talentați” → Măcar unul dintre ei o să-mi dea recomandare pe LinkedIn când o să mă concedieze.
Nimic din toate astea nu-i chiar nou sub soare. Lingușeala față de cel care-ți dă simbria există de pe vremea în care boierii aveau dascăli plătiți să le scrie cronici măgulitoare încă din timpul vieții.
Diferența e că atunci se făcea cu plocoane, acum se face cu un handshake galben și un hashtag. HR-ul de azi joacă rolul dascălului de curte, „sugerează” postări de employer branding, iar algoritmul face restul, premiind entuziasmul fals cu reach real. Rezultatul e identic mereu: cine strigă mai tare că e recunoscător ajunge mai sus, sau măcar nu e primul tăiat din organigramă la următoarea „reorganizare”.
Și hai să fim cinstiți până la capăt, băi, altfel nu-i satiră, e doar predică: aproape toți am fost tentați măcar o dată să scriem „onorat să anunț” pentru o mărire de salariu pe care ne-am luptat cu unghiile s-o smulgem, nu pentru că ne-a picat din cer din generozitatea cuiva.
Peste un an, sunt convins că-l găsim pe corpratistul nostru tot acolo, pe același șezlong, cu aceeași bere în mână, pentru că firmele de genul „Pleasura Global” își schimbă angajații recunoscători mai des decât se schimbă umbrelele de pe plajă. Micii de la grătarul din spate, cel puțin, sunt cinstiți față de ei înșiși: nu pretind că sunt altceva decât carne friptă pe cărbuni. Restul e strict marketing personal, nu corporatism, făcut cu o mână, în timp ce cealaltă ține berea, și, dacă mai rămâne loc, un share button.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: pupincurism corporatist
