Grea e viața de suveranist în România modernă, de când am aderat la Uniunea Europeană. Inuman de grea. Te trezești dimineața în casa ta cu etaj și termopane, ridicată din banii munciți pe șantierele din Italia sau din depozitele din Germania. Te urci în BMW-ul ăla luat la mâna a doua din „colonie”, dai drumul la climă – că doar n-o să transpiri, ca dacii liberi și te apuci să tastezi furios pe Facebook, de pe ultimul model de smartphone: „Ne-au vândut străinilor, dom’le! Suntem sclavii Europei!”.
Există un contrast tehnic absolut fabulos aici. În 2006, apogeul mentenanței pentru acești indivizi era ungerea osiei de la căruță și potcovirea calului. Astăzi, ei rulează confortabil la volanul unor mașini germane cu motoare complexe, sisteme de injecție precise și suspensii multi-link de ultimă generație, fie că vorbim de dinamica unui BMW sau de specificațiile tehnice și rafinamentul unui Mercedes-Benz sau al unui Audi.
Ei folosesc apogeul absolut al ingineriei și civilizației occidentale, conceput și asamblat în inima Uniunii Europene, în timp ce predică… prăbușirea Occidentului. Este o fractură logică monumentală să te bucuri de performanța tehnologică europeană (care îți protejează coloana vertebrală de gropile patriei) și, în același timp, să declari că inginerii și piețele care au făcut-o posibilă te „asupresc”.
Avem o adevărată armată de suveraniști de tastatură care suferă de o amnezie colectivă fascinantă. Haideți să facem o scurtă recapitulare a acestei „sclavii” europene și să o comparăm cu libertatea absolută de dinainte.
Tortura granițelor deschise
Pe vremea independenței și suveranității depline de dinainte de ’89, libertatea ta de mișcare se oprea la graniță. Dacă voiai să vezi cum arată o capitală vestică și să scapi de „raiul” lui Ceaușescu, procedura era simplă: te aruncai noaptea în Dunăre, înot, pe sub apă, sperând să nu-ți iei un glonț în ceafă de la grănicerii patriei. Mii de români au murit așa.
Astăzi, „sclavul” european îndură o umilință cruntă: trebuie să scoată buletinul din buzunar la aeroport. Fie că ești dintr-un sat uitat de lume de lângă Caracal sau de la periferia Brăilei, te urci în avion la low-cost și în trei ore bei o cafea la Roma, la Paris sau la Berlin. E groaznic să fii asuprit în halul ăsta, nu-i așa? Este greu pentru așa-zișii patrioți că România este în Uniunea Europeană, așa-i?
Dictatura apei curente vs. Independența wc-urilor din curte
Dar nici nu trebuie să mergem până în comunism. Să ne amintim de anii 2000. Pe atunci, busola demnității naționale îți arăta drumul prin noroi, iarna, pe ploaie și pe viscol, direct până la buda din fundul curții. Un lighean de tablă și o sobă cu lemne erau vârful de gamă al confortului.
Astăzi, sclavul modern are drumul asfaltat din fonduri europene, are fosă septică, apă curentă și încălzire centralizată. Dar el oftează greu, ștergând parbrizul limuzinei germane parcate pe aleea pavată, și plânge după demnitatea pierdută.
Ipocrizia la raft
Să luăm alt exemplu clasic din viața sclavului autohton. Intră în hypermarketul de la marginea orașului. Își umple coșul ochi cu de toate, de la brânzeturi fine până la bormașini la ofertă, plătește cu cardul, iese în parcare și începe să urle conspirații: „Ne obligă ăștia de la Bruxelles să mâncăm gândaci!”. Asta în timp ce el abia respiră de la atâta ceafă de porc și mici, cumpărați cu banii veniți, direct sau indirect, din aceeași economie de piață europeană.
Prostia ca formă supremă de suveranitate
Să ai libertatea istorică de a munci legal, cu drepturi depline, oriunde de la Marea Neagră până la Atlantic. Să poți să câștigi mii de euro, să te întorci acasă, să îți faci o afacere sau să îți construiești un trai la care părinții tăi nici măcar nu aveau curajul să viseze. Și, cu toate astea, tu să regreți vremurile în care munceai la CAP pentru o sticlă de ulei, o cartelă de pâine și frica de Securitate în oase…
Ei bine, asta nu e nostalgie. Asta nu e patriotism. Este o lobotomie auto-indusă. Este definiția de manual a prostiei crase.
Realitatea, rostită fără menajamente, este asta: nimeni nu ne ține în lanțuri la Bruxelles. Nu suntem sclavii Uniunii Europene. Cei care propagă mizeria asta sunt sclavii propriei lor prostii. Dacă nu exista proiectul european, foarte mulți dintre acești mari gânditori ai neamului s-ar fi căcat și azi la WC-ul de lemn din curte, așteptând cu mâna întinsă să le aducă primarul o găleată de pietriș ca să acopere noroiul de pe uliță. România a avut doar de câștigat pentru că am aderat la Uniunea Europeană.
Falsa nostalgie și „suveranitatea” wc-ului din fundul curții
Conceptul de „sclavie” folosit de acești noi suveraniști este, de fapt, o respingere a responsabilității. Apartenența la o comunitate europeană vine cu reguli, standarde de civilizație, concurență pe piața liberă și transparență. Pentru cineva obișnuit cu economia la negru, cu ciupeala și cu rezolvarea lucrurilor „pe sub mână”, aceste reguli par o formă de oprimare.
Ei plâng după o suveranitate iluzorie, uitând complet costul ei real de dinainte de aderare. „Independența” pe care o regretă era, în realitate, izolarea în propria sărăcie. Era libertatea de a merge iarna prin zăpadă, în miez de noapte, până la buda din fundul curții, pentru că statul suveran și independent nu era capabil să tragă o țeavă de apă curentă și o canalizare în satul lor.
Acest discurs anti-european, rostit printre dinți din interiorul unui habitaclu insonorizat, tapițat cu piele, nu este un strigăt de libertate. Este reacția defensivă a unor oameni care nu înțeleg cum funcționează economia de piață, mecanismele financiare sau istoria recentă a propriei țări.
Suntem martorii unei piese de teatru absurde în care personajul principal, proaspăt spălat și îmbrăcat la costum pe banii Europei, arată cu degetul spre binefăcătorul său și urlă din toți rărunchii că îi este dor de mirosul de bălegar. Nu, nu suntem sclavii Europei. Unii sunt doar prizonierii unei lipse crunte de discernământ, trăind confortabil din beneficiile unui sistem pe care nici măcar nu au capacitatea să-l înțeleagă.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: România Uniunea Europeană
