Diaspora românească: Manele la Berlin, grătar pe trotuar în Londra – De ce nici Occidentul nu poate scoate „satul” din unii români.
Diaspora românească este extrem de diversă. Dar există un tip de român care, oriunde ar pleca, nu pleacă de fapt niciodată din România. Poate schimba orașul, Londra, Roma, Berlin sau Paris în loc de satul de lângă Brăila, Caracal, Giurgiu sau Pașcani, dar duce cu el, neschimbat, tot ce știa dinainte: boxa cu manele dată la maximum, mirosul de grătar pe balconul unui bloc, gestul de a arunca ambalajul pe jos „că așa am făcut și acasă” și convingerea profundă că regulile sunt pentru alții. Nu geografia îl schimbă. Doar educația ar fi putut s-o facă, și tocmai ea a lipsit. Iar în Vest educația contează.
Fenomenul cocalarului nu s-a oprit la graniță odată cu plecarea în străinătate, dimpotrivă, România a exportat acest fenomen la nivel continental.
În cartiere din Londra, Roma, Berlin sau Paris găsești azi același ritual de weekend pe care îl știm din orice sat românesc: mașina cu boxele date la maximum, grătarul întins pe trotuar sau în parcarea blocului, gălăgia de la ora două noaptea și mirarea sinceră când vecinul din partea locului cheamă poliția. Nu contează dacă strada se numește Ealing Road din Londra sau e la doi pași de Colosseum, în Roma, reflexul e identic, pentru că nu ține de loc, ci de obișnuință. Iar obișnuința asta nu vine din senin: e produsul direct al unei educații care nu a explicat niciodată unde se termină libertatea individuală și unde începe spațiul comun.
Sunt, probabil, peste 3,5 milioane de români care trăiesc de ani buni în Occident. Mulți dintre aceștia, întrebați sincer ce au deprins din civilizația occidentală, ar răspunde fără să clipească: aproape nimic care să conteze cu adevărat. Știu unde găsesc mezelurile de-acasă mai ieftine, au localul ăla, „al nostru”, unde se bea și se cântă manele ca-n satul de baștină, dar nu au învățat, pentru că nimeni nu i-a obligat și nimeni nu i-a pregătit, să stea la coadă fără să înjure, să nu parcheze pe trecerea de pietoni sau să nu arunce mucul de țigară pe stradă doar pentru că „nu se vede nimeni”.
Occidentul le-a oferit un salariu de trei-patru ori mai mare decât în satul unde, pe vremuri, părinții lor munceau la CAP.
Educația care să transforme acel salariu într-o schimbare reală de mentalitate n-a venit din nicio parte, nici din școala pe care mulți au abandonat-o devreme, nici de la familia care nu avea, la rândul ei, de unde să transmită altceva.
Acest comportament rudimentar, pentru că altfel nu se poate numi sfidarea liniștii publice, a regulilor de circulație sau a bunului-simț elementar, nu e o chestiune de temperament „sudic” sau de vervă românească, așa cum ne place să ne consolăm. E consecința directă a unui gol educațional pe care nicio schimbare de mediu, oricât de occidentală, nu-l poate umple singură.
România stă de ani buni la coada clasamentelor europene la competențe de bază și abandon școlar, iar copiii care cresc văzând că regula se ocolește, că autoritatea se sfidează și că respectarea legii e pentru „fraieri” nu au nevoie de mult ca să devină, la treizeci de ani, exact omul care claxonează la șase dimineața în fața unui bloc din Berlin, convins că „veselia” lui e o formă de libertate.
Și tot în același gol de educație civică își are rădăcina un fenomen politic mai recent, pe care mulți comentatori l-au observat: o parte dintre cei care confundă zgomotul cu veselia și așa-zisa libertate se declară azi „suveraniști” și confundă haosul personal cu lupta „anti-sistem”. Nu e o regulă universală și nici o judecată dreaptă adusă tuturor celor cu opțiuni suveraniste, mulți au argumente coerente și nimic de-a face cu impolitețea de care vorbim aici. Dar pentru o mare parte a acestui electorat, eticheta a devenit un alibi comod: refuzul regulilor, de la cele de circulație până la cele de conviețuire între vecini, se îmbracă retoric în „luptă împotriva sistemului”, când în realitate e doar lipsa unui exercițiu elementar de a trăi alături de ceilalți.
Concluzia e incomodă, dar necesară: Mulți au plecat din sat în Occident cu tot cu obiceiurile satului și, în lipsa unei educații care să le fi dat altă bază, au cărat același bagaj mai departe, doar că acum îl descarcă în fața blocurilor din Londra sau Paris, în loc de satul de lângă Brăila, Caracal, Pașcani sau Giurgiu. Până nu recunoaștem că problema nu e geografică, ci educațională, vom continua să exportăm, odată cu forța de muncă, și versiunea de noi înșine pe care ne e rușine s-o recunoaștem acasă.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: Diaspora românească
