În plin Război Rece, în timp ce Ceaușescu vorbea despre „epoca de aur”, România anilor ’80 devenise un spațiu al lipsurilor cronice, al frigului și al fricii, un loc în care statul controla nu doar economia și libertățile, ci până și numărul de calorii permise populației. Departe de legenda industrializării și a mândriei socialiste, cifrele vremii arată că pentru milioane de români viața ajunsese mai grea decât în numeroase țări africane extrem de sărace. Nu pentru că România comunistă ar fi fost lipsită de resurse, ci pentru că un regim autoritar le-a confiscat deliberat, transformând o țară cu potențial într-un vast azil închis, de unde nu puteai pleca decât dacă evadai – și atunci riscai să fii împușcat de grăniceri.
În 1982, regimul comunist a introdus „programul de alimentație științifică”, o tentativă de a masca prin pseudo-știință raționalizarea alimentelor. Epoca de aur a fost perioada în care românii erau ținuți în foamete!
Statul stabilea câtă carne poate mânca un român într-un an: cel mult 1 kg pe lună. Laptele și produsele lactate erau limitate la 108 litri anual, ouăle la 20-22 pe lună. În concluzie, în ultimii ani ai lui Ceaușescu, un român obișnuit de la oraș trăia lunar cu aproximativ 1 kg carne, câteva ouă și foarte puțin lapte (dacă se găsea). Era o perioadă de foame organizată, deghizată în „alimentație științifică rațională”. Erau cantități sub standardele recomandate de nutriționiști și, paradoxal, sub consumul mediu din mai multe state africane care, în acea perioadă, începeau să beneficieze de programe de sprijin ONU și de acces la resurse agricole locale. În marile orașe din România produselor alimentare nu doar că li se fixaseră limite, dar dispăreau pur și simplu din magazine. Cozile uriașe, cartelele și golirea piețelor depășiseră deja nivelul unei crize economice; deveniseră o politică de stat.
În același timp, speranța de viață în România stagna la 67–69 de ani, în timp ce în multe țări africane, deși porneau de la un nivel foarte scăzut, indicatorii erau în creștere lentă, dar constantă. Mortalitatea infantilă românească ajunsese la 29 de decese la mia de nou-născuți, o cifră mult prea ridicată pentru o țară care se dorea a fi industrializată, depășind uneori media unor state considerate în curs de dezvoltare.
În 1989, acest indicator nu se îmbunătățea, ci urca, în vreme ce statisticile africane, deși încă dramatice, dădeau semne de ameliorare.
România comunistă nu doar că nu progresa, ci se afunda într-o stagnare asemănătoare cu cea a lumii a treia, dar cu o diferență fundamentală: sărăcia nu era rezultatul lipsei resurselor, ci efectul direct al politicilor unui regim represiv.
Aceeași situație se regăsea și la nivelul utilităților. În multe state africane lipsa infrastructurii electrice era un fapt natural, integrat în modul de viață. În România, însă, întreruperile zilnice de curent erau impuse, la fel ca limitarea gazelor și a apei calde. Apartamentele blocurilor din marile orașe nu depășeau adesea 14–16 grade iarna, o consecință a exporturilor masive de energie și combustibil menite să plătească datoria externă făcută de Ceaușescu. În Africa era sărăcie; în România era frig instituționalizat, programat prin decret.
Cel mai grav, însă, nu era frigul sau foamea, ci faptul că statul recurgea la violență pentru a-i ține pe oameni în interiorul acestor condiții.
Între 1969 și 1989, sute de români au fost împușcați la graniță în încercarea de a fugi din țară, iar mii au fost arestați, condamnați sau bătuți. Pentru regim, granița nu era o linie administrativă, ci un hotar militarizat, iar plecarea din România era tratată ca o crimă. Spre deosebire de cetățenii celor mai sărace țări africane, românii nu aveau posibilitatea elementară de a-și căuta o viață mai bună altundeva. Statul transformase întreaga țară într-o închisoare în aer liber, cu ziduri invizibile, dar cu gloanțe reale.
Comparația cu Africa poate părea șocantă, dar devine pertinentă atunci când analizăm logica epocii. În numeroase regiuni africane oamenii trăiau în sărăcie, însă în sărăcie naturală, determinată de lipsa infrastructurii și de condițiile geografice. Oamenii își lucrau pământul, își creșteau animalele, aveau acces la mâncarea pe care o produceau și puteau migra în interiorul continentului sau în afara lui fără riscul de a fi împușcați. În România, în schimb, statul controla tot: hrana, lumina, căldura, benzina, presa, mișcarea, cuvântul. Era o sărăcie artificială, planificată, impusă de niște comuniști care trăiau în lux. O sărăcie în care libertatea dispăruse cu totul.
De ce era „sărbătorită” Ziua Națională pe 23 august în timpul lui Ceaușescu: o zi în care sute de mii de români erau scoși cu forța pe străzi și stadioane ca să demonstreze, sub amenințarea represaliilor, obediență oarbă față de un regim criminal condus de doi analfabeți și megalomani ajunși la putere.
Pe 23 august, România comunistă sărbătorea oficial „eliberarea de sub jugul fascist” din 1944, dar în realitate era o gigantică demonstrație de cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu și al soției sale, Elena.
În fiecare an, sute de mii de români erau scoși forțat din fabrici, școli și instituții și duși cu camioanele sau autobuzele la paradele grandioase și pe stadioanele din toată țara. Participarea era obligatorie – absența se pedepsea cu sancțiuni la locul de muncă sau cu excluderi din școală.
Pe stadioane aveau loc adevărate ritualuri de umilință colectivă: zeci de mii de oameni, copii (șoimii patriei și pionierii), muncitori, artiști și sportivi erau aliniați ore în șir sub soare sau ploaie ca să strige în cor ode de slavă și să aducă omagii „conducătorului iubit”. Erau obligați să aplaude frenetic, să scandeze lozinci și, simbolic, să „pupe în fund” pe Ceaușescu prin gesturi de supunere totală față de imaginea lui uriașă.
Numele lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei apărea pe pancarte uriașe, pe tablouri gigant, pe coregrafiile formate din mii de corpi umani pe gazonul stadionului. Oamenii erau forțați să strige până răgușeau:
– „Stima noastră și mândria – Ceaușescu, România!”
– „Partidul, Ceaușescu, România!”
– „Ceaușescu și poporul!”
– „Ceaușescu – Eroism, România – Socialism!”
Aceste manifestări megalomanice durau ore întregi și erau transmise în direct la televizor, ca dovadă a „iubirii unanime” a poporului față de dictator. În realitate, românii participau din frică, nu din entuziasm – dar pe stadioane și în piețe trebuiau să joace perfect rolul de adulatori fanatici, pupând în fund, la propriu și la figurat, pe cel pe care îl detestau în particular tot mai mult.
Așa arăta „sărbătoarea națională” în comunism: o zi în care un întreg popor era obligat să se facă plecăciuni în fața unui singur om și a familiei sale.
Astfel, România comunistă din ultimul deceniu al regimului Ceaușescu nu a fost doar o țară săracă, ci una în care viața devenise, sub multe aspecte, mai grea decât în statele africane cele mai afectate de lipsuri.
Diferența era una esențială: dacă în Africa sărăcia venea din neputință, în România venea din interdicție. Dacă în Africa oamenii puteau pleca, în România oamenii erau opriți cu arma.
A fost o perioadă în care o națiune întreagă a fost ținută în frig și tăcere, cu granițele încuiate și cu viitorul confiscat. Pentru mulți, România comunistă nu mai era o țară, ci un azil uriaș, în care supraviețuirea devenise normă, iar evadarea – singura speranță. Iar această evadare, în ultimă instanță, putea fi plătită cu viața.
Îți recomandăm:
Amintiri din epoca de aur, „când aveam o țară dezvoltată și eram mândri că suntem români”
Epoca de Aur: Vremurile în care nu aveai nimic în afară de frică, teroare, frig și foame
cuvinte cheie: România comunistă
