Epoca de Aur: Vremurile în care nu aveai nimic, dar erai obligat să aplauzi o gașcă de analfabeți.
Ce vremuri minunate au fost anii ’80 în România! Un adevărat paradis terestru, în care oamenii se trezeau cu noaptea-n cap, nu pentru a merge în excursie sau la muncă, ci pentru a prinde o pâine. Căci, ce e mai romantic decât o coadă de 6 ore, la -10 grade, în fața Alimentarei, pentru o jumătate de franzelă și, cu puțin noroc, niște margarină cu gust de săpun?
Dar, bineînțeles, în „Epoca de Aur”, nu aveai nevoie de mâncare, ci de spirit patriotic. Pentru că stomacul gol se umplea imediat cu lozinci: „Ceaușescu și poporul!”, „Trăiască PCR!” și, preferata tuturor, „Ne este bine, avem tot ce ne trebuie!” – rostită cu mândrie în timp ce rumegai, în gând, ultima conservă de pește expirat pe care ai primit-o „la pachet” de la sindicat.
Televiziunea Națională – Netflix-ul vremurilor
Desigur, viața de familie era extrem de bogată în divertisment. Aveai un canal de televiziune, care transmitea fix două ore pe zi. În acele două ore, norocoșii telespectatori puteau admira în exclusivitate chipul radios al Tovarășului și al Tovarășei. Dacă erai suficient de atent, puteai chiar să-ți închipui că, la un moment dat, Ceaușescu a clipit. Era, de altfel, singurul „film de acțiune” disponibil.
Securitatea – rețeaua de prieteni care te iubea „în tăcere”
Apoi, să nu uităm farmecul unei societăți în care nu aveai voie să spui ce gândești. Aveai un vecin prea curios? Un coleg de birou prea politicos? Cel mai probabil, amândoi erau turnători. Statul avea grijă ca toată lumea să fie „în siguranță”, adică să trăiască în frică permanentă.
Telefonul? Ascultat. Poșta? Citită. Gândurile? Mai bine nu le aveai. În fond, libertatea de exprimare e supraevaluată, mai ales când ai deja un conducător care gândește pentru tine. Cum zicea și Ceaușescu: „Partidul e înțelepciunea supremă!”. Cum să nu fie, când decidea și câți metri de hârtie igienică ai voie să folosești pe lună?
Reprimarea „dușmanilor poporului”, adică a oamenilor normali
Iar cei care aveau îndrăzneala de a visa la libertate? Bineînțeles, erau „elemente destabilizatoare”. Au fost arestați, bătuți, torturați, chiar și împușcați. Mulți au fost trimiși în închisori sinistre, cum ar fi Aiud, Jilava sau Pitești, unde regimul își exersa „măiestria” în reeducare – un eufemism pentru schingiuire.
De la studenți care visau la o Românie liberă, până la scriitori, ingineri sau simpli cetățeni care au avut proasta inspirație să spună cu voce tare că „nu e bine” – cu toții au cunoscut „dragostea” sistemului. Dar măcar aveau parte de căldură… în celulă… vara.
O țară „auto-suficientă”… de foame
România lui Ceaușescu era o țară care „nu avea nevoie” de importuri, nici de produse occidentale decadente precum ciocolata, cafeaua sau carnea. Ce atâta lux? Ne descurcam minunat cu parizer pe cartelă, ulei la rație și portocale doar de Crăciun, dar doar dacă aveai pile.
Și cum să nu fii recunoscător, când într-o țară bogată în resurse naturale, tu ajungeai să fierbi apa la sobă ca să te speli, iar lumina ți se tăia zilnic „pentru binele națiunii”? Era austeritate, dar cu parfum de glorie națională!
Un coșmar din care ne-am trezit prea târziu
România comunistă sub Ceaușescu nu a fost o „epocă de aur”. A fost o epocă de teroare, foamete, frig și frică. A fost o dictatură în care omul era redus la o rotiță obedientă în angrenajul unui regim megaloman, condus de un cuplu care credea că poporul trebuie să mănânce ideologie pe pâine – dar fără pâine.
Cine spune azi că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” fie a uitat, fie n-a trăit cu adevărat acele vremuri, fie… a prins prea multe ore de Ceaușescu la televizor și a rămas hipnotizat.
Dar pentru toți ceilalți, care și-au pierdut libertatea, demnitatea sau viața în acea perioadă, nu rămâne decât un singur adevăr: niciodată din nou.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: Epoca de Aur
