George Butunoiu sfat
Știți cu toții cum e când vă schimbați o părere. Cum decădeți în fața celorlalți, câte ironii. Și câtă teamă de a-ți spune noua părere, din cauza lor…
Mi se părea că sunt un om care-și schimbă părerile mai rar decât ceilalți. Acum nu mai sunt deloc atât de convins. O întâmplare recentă m-a împins să încerc să fac o „listă” cu aceste schimbări, de la cele „life-changing” până la cele mai puțin angajante, cum ar fi opinia și poziția față de un anumit grup social sau o stare de fapte.
Concluzia a fost neașteptată, și mă întreb acum dacă nu cumva am fost tot timpul de partea cealaltă a mediei sociale. Păreri și poziții schimbate puțin, altele major, altele radical, în extrema cealaltă. Uneori într-o singură noapte – mai ales atunci când eram student și citeam câte o carte greu de găsit atunci, după vreo întâmplare sau o discuție cu un om pe care nu-l mai uiți apoi, alteori mai lent, treptat, în luni de zile, câteodată fără să-mi fi dat seama, când realizezam că în urmă cu câțiva ani aveam o părere exact opusă pe tema dată.
Uneori cauți tu să te lămurești explicit asupra unui subiect, citești, te informezi, analizezi, studiezi, sintetizezi, și la urmă îți schimbi părerea. Alteori documentarea pe o tema ajunge din întâmplare să-ți schimbe păreri despre cu totul altceva, desigur. Nu-mi aduc aminte acum, la o retrospectivă superficială, dacă au fost reveniri la părerea inițială pe o temă majoră, după trecerea prin opusul ei pentru o perioadă. Probabil că au fost și din acestea.
Cea mai recentă schimbare de acest fel la mine a fost de curând, când în vreo două luni, noiembrie și decembrie, mai precis spus, mi-am schimbat părerea la 180 de grade despre un anumit grup socio-profesional, după ce o viață întreagă am avut o opinie fără echivoc și o poziție fermă împotriva lor. Voi scrie un mic text separat despre ei în zilele următoare, ca o continuare a acestuia.
Și atunci ce să faci când cineva îți cere părerea pe o temă majoră, știind bine că ai putea să ți-o schimbi peste o vreme? Să nu i-o mai dai deloc? Sau poate o soluție mai bună ar fi să ai tot timpul un mic carnețel cu coperți din piele la tine, și să notezi acolo ce părere ai dat, cui, când, datele de contact. Iar când ți-o schimbi, îi trimiți un e-mail sau îl suni pe cel în cauză și-l pui la curent cu noua opinie.
Eu nu am avut un astfel de carnețel, și acum îmi pare rău, mă simt vinovat și responsabil pentru eventualele consecințe. Cum ar fi cele din următoarea întâmplare de pe la începuturile carierei mele, pe care nu cred că o voi uita vreodată.
Demult, să fie vreo douăzeciși de ani de atunci, când am fost invitat să-mi spun părerile aferente respectivei zile din calendar unei adunări tinerești, la sfârșit o studentă firavă m-a tras de mânecă să mă întrebe ceva într-un colț, să nu ne audă nimeni. Mi-a spus că are un iubit care o îndeamnă insistent (o „presează”, îmi aduc aminte cuvântul) să se gândească foarte serios la carieră, la ce job va avea, la cât va câștiga, să-și facă calcule și scenarii. Or, plăpânda făptură considera că nu acestea sunt printre lucrurile cele mai importante din viață, că dimpotrivă, acestea i-ar îngrădi libertatea către idealuri și către orizonturi spirituale care pentru ea păreau să fie mult mai largi decât ale altora.
Întrebarea sintetizatoare a plăpândei interlocutoare a fost formulată neașteptat și surprinzător de scurt și de neobișnuit pentru astfel de interpelări – probabil de aceea o țin încă minte atât de bine: Ce credeți, ar fi bine să mă despart de el și să-mi caut alt bărbat, unul care să rezoneze cu sufletul și cu idealurile mele?
Considerând că o întrebare atât de sintetică așteaptă un răspuns la fel de sintetic, i-am răspuns că da, că așa aș face și eu în locul ei. Oare ce i-aș fi răspuns, sau ce aș fi făcut atunci dacă mi-aș fi imaginat, și pentru o clipită, că în câțiva ani o să-mi schimb complet părerea? I-aș fi cerut adresa de e-mail, ca să o informez, desigur. Dar nu am făcut-o, și acum voi trăi cu povara acestei vini toată viața.
De curând s-a repetat scenariul, aproape identic, însă acum m-am asigurat că nu voi mai repeta greșeala. Bunul și vechiul meu prieten are un singur copil. Toată viața și mândria lui sunt acolo. Și are și de ce. A făcut studii briliante în științe exacte la una dintre cele mai prestigioase universități din lume, a făcut și un doctorat de excepție tot acolo, imediat după facultate, curg cererile de angajare din diverse țări în domeniul care îl pasionează pe el cel mai mult.
Are vreo 27 de ani acum copilul, cred, sau 28. Și mai are și o iubită care nu vrea să stea cu el în străinătate, și i-a spus, fără cea mai firavă umbră de echivoc, că dacă vrea să rămână cu ea și să se căsătorească, să se întoarcă el în România, să-și caute un job aici și să rămână. Ceea ce copilul a și făcut, începând să-și caute cu asiduitate locul aici.
Bunul meu prieten m-a rugat să mă văd cu copilul, ca să-l ajut să-și găsească un astfel de job. Și m-am întâlnit, desigur. Nu mai redau aici toată discuția, ci doar întrebarea lui sintetizatoare, formulată foarte clar și fără echivoc: Vreți să spuneți că ar fi mai bine să mă despart de ea și să mă întorc la cariera și la viața mea din străinătate, și să-mi găsesc altă femeie?
Considerând că o întrebare atât de sintetică așteaptă un răspuns la fel de sintetic, i-am răspuns că da, că așa aș face în locul lui…
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: George Butunoiu sfat
