negocieri Rusia Ucraina
Federația Rusă folosește aceleași tactici de negociere ca și URSS. De ce nu s-a schimbat nimic în ultimii 70 de ani
Războiul imperialist declanşat de conducătorii politici şi militari ai Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei deschide o nouă etapă în analizarea comparativă a evenimentelor desfăşurate în primul deceniu al Războiului Rece. Istoricii familiarizaţi cu perioada respectivă pot constata mai multe similitudini şi deosebiri în planurile pe care doi miniştri ai Afacerilor Externe, Viaceslav Molotov şi Serghei Lavrov, le-au prezentat şi susţinut an de an în favoarea Uniunii Sovietice, respectiv a Federaţiei Ruse.
Un exemplu elocvent în acest sens este nota diplomatică sovietică din 10 martie 1952, în care s-a cerut ca Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa să fie de acord cu următoarele propuneri sovietice:
– organizarea cât mai repede posibil a negocierilor dintre cele patru Mari Puteri, în scopul încheierii unui tratat de pace cu Germania;
– recunoaşterea graniţei de vest a Poloniei pe fluviul Oder şi râul Neisse de cele patru Mari Puteri şi de Republica Federală Germania;
– cele patru Mari Puteri să acorde Germaniei unite permisiunea de a-şi constitui forţe militare, iar acestea să fie limitate numeric pentru a se asigura doar apărarea naţională a ţării;
– Germania să nu adere niciodată la o alianţă militară îndreptată împotriva statelor care au învins-o în cea de-a doua conflagraţie mondială (sovieticii se refereau atât la N.A.T.O., cât şi la armata europeană, pe care prim-ministrul francez René Pleven a propus-o la 24 octombrie 1950 în planul său de întărire a securităţii europene şi de înlăturare a influenţei americane din ţările Europei occidentale);
– forţele militare de ocupaţie ale celor patru Mari Puteri să fie retrase de pe teritoriul german în termen de un an de la semnarea tratatului de pace.
În cazul în care dorim să formulăm condiţiile diplomatice pentru o posibilă încheiere a războiului imperialist declanşat la 24 februarie 2022 de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei, acestea ar putea să fie următoarele (în viziunea ministrului rus Serghei Lavrov, după ce a citit documentele întocmite de Viaceslav Molotov în urmă cu 70 de ani):
– organizarea cât mai repede posibil a negocierilor dintre cele patru Mari Puteri, în scopul încheierii unui tratat de pace care vizează Ucraina (nu Republica Federală Germania);
– recunoaşterea de către cele patru Mari Puteri şi de Ucraina (nu de Republica Federală Germania) a graniţei de vest a Federaţiei Ruse (nu a Poloniei) pe aliniamentul stabilit de autorităţile ruse (includerea Crimeei şi a teritoriilor ucrainiene cotropite până la data semnării armistiţiului în componenţa Federaţiei Ruse şi recunoaşterea tuturor anexărilor respective de către toate părţile semnatare ale tratatului de pace);
– cele patru Mari Puteri să acorde Ucrainei (nu Germaniei unite) permisiunea de a-şi constitui forţe militare, iar acestea să fie limitate numeric pentru a se asigura doar apărarea naţională a ţării;
– Ucraina (nu Germania) să nu adere niciodată la o alianţă militară îndreptată împotriva Federaţiei Ruse (nu împotriva statelor care au învins Germania în cea de-a doua conflagraţie mondială). Autorităţile ruse pot să explice aici faptul că vizează atât N.A.T.O., cât şi armata europeană, pe care prim-ministrul francez René Pleven a propus-o la 24 octombrie 1950 în planul său de întărire a securităţii europene şi de înlăturare a influenţei americane din ţările Europei occidentale;
– forţele militare de ocupaţie ale celor patru Mari Puteri (în realitatea, doar forţele ruseşti) să fie retrase de pe teritoriul ucrainean (nu german) care va rămâne sub controlul autorităţilor de la Kiev în termen de un an de la semnarea tratatului de pace.
Un asemenea joc în oglindă într-o analiză istorică, în care există doi actori politici cunoscuţi, Viaceslav Molotov şi Serghei Lavrov, ne-a fost inspirat de întrebările pe care le-am primit recent din România cu privire la viziunea pe care o poate avea un istoric militar român despre războiul declanşat de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei – mai ales dacă acesta a studiat modul de înfiinţare şi de funcţionare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia
Mai mult decât atât, coincidenţa cronologică este frapantă: 70 de ani de la formularea unor condiţii diplomatice în scopul încheierii unui tratat de pace în Europa şi implicarea în negocieri a celor patru Mari Puteri care au învins Germania în cel de-al doilea război mondial.
Evident, în analiza informaţiilor care provin din Uniunea Sovietică (şi din Federaţia Rusă) pot să apară erori. De exemplu, colonelul Robert Totten (din cadrul Grupului Unificat de Informaţii) a trimis la 10 ianuarie 1955 un raport preşedintelui şefilor de State Majore Unificate ai armatei S.U.A. În acel document au fost semnalate informaţii despre două modele de bombardiere sovietice – Tu-200 şi IL-38 – care nu existau în realitate.
Colonelul Robert Totten a menţionat în raportul său faptul că la 15 februarie 1954 au fost descrise în revista americană „Aviation Week” cele două aparate sovietice
În primul caz, avionul Tu-200 era echipat cu şase motoare turbopropulsoare (de 4850 CP, fiecare), avea o rază de acţiune de 7736 km şi putea să zboare la o înălţime de 15.240 de metri cu o viteză maximă de 750 km/h. La rândul său, bombardierul IL-38 era prevăzut cu patru motoare turbopropulsoare, care îi permiteau să zboare 4834 km cu o viteză maximă de 774 km/h.
Fotografiile celor două avioane şi negativele lor au fost analizate de inginerii Forţelor Aeriene ale S.U.A. şi aceştia au constatat următoarele:
– avionul Tu-200 era prea lat pentru trenul de aterizare care apărea în fotografie;
– stabilitatea longitudinală şi laterală şi controlarea avionului Tu-200 în timpul zborului ar fi fost slabe din cauza faptului că ampenajul avea o suprafaţă mică;
– Tu-200 ar fi avut o rază mai scurtă de acţiune din cauza sarcinii utile mai reduse şi a caracteristicilor de rezistenţă la înaintare ridicate;
– IL-38 din fotografiile respective nu ar fi putut să zboare din cauza caracteristicilor aripilor sale;
– caracteristicile tehnice ale avionului IL-38 păreau a fi autentice, iar în cazul Tu-200 erau false.
În acelaşi raport, colonelul de aviaţie Robert Totten a prezentat mai multe informaţii şi despre trei bombardiere reale sovietice: Tu-4 (o copie a modelului american B-29), Tu-16 şi M-4 „Molot” (cvadrimotor).
În paralel, forţele aeriene ale S.U.A. aveau deja în dotare 8 avioane B-52, însă acestea nu fuseseră distribuite încă la unităţi operative până la 10 martie 1955.
În concluzie, ceea ce încerca Viaceslav Molotov în anul 1952, în cazul Germaniei şi ceea ce doreşte Serghei Lavrov în prezent, în cazul Ucrainei este impunerea dreptului forţei în defavoarea forţei dreptului. Prin acţiunile susţinute pe plan diplomatic, ambii lideri politici se află în tabăra promotorilor războiului şi ai anexiunilor teritoriale imperialiste.
Îți recomandăm:
Arseniy Kumankov, profesor rus: Participarea rușilor la războiul din Ucraina este o crimă morală
cuvinte cheie: negocieri Rusia Ucraina
