Nord Stream 2
De mai mult de 25 de ani se discută aprins în Europa şi S.U.A. despre proiectul iniţiat de autorităţile de la Moscova privind livrarea unor mari cantităţi de gaze ruseşti printr-un sistem submarin de conducte, care porneşte de la Vîborg (Federaţia Rusă) şi ajunge la Lubmin (Republica Federală Germania). Complexitatea tehnică şi economică a proiectului „Nord Stream” (lb. rusă: Severni potok) şi importanţa geopolitică a sa nu pot fi puse la îndoială.
Ceea ce surprinde este faptul că politicienii, comentatorii politici şi jurnaliştii nu au menţionat în prezentările şi analizele lor care ar putea fi nivelul pierderilor economice şi costul despăgubirilor care trebuie plătite, în cazul în care a doua parte a proiectului – cunoscută sub numele de „Nord Stream 2” – nu este pusă în funcţiune. Cine, ce, când, cum şi cui anume trebuie achitate despăgubiri rămân în continuare întrebări la care politicienii germani, în primul rând, evită să răspundă public, iar războiul de agresiune declanşat de autorităţile de la Moscova împotriva Ucrainei a complicat şi mai mult situaţia gazoductului respectiv.
Din păcate, analiştii politici s-au rezumat la rândul lor la situarea de o parte sau de alta a baricadei, pro sau contra proiectului, de partea lui Vladimir Putin şi a Angelei Merkel sau împotriva acestora – de parcă ar fi comentat la radio spectacolul de balet „Lacul lebedelor din Marea Baltică” (sic!), în care el o caută pe ea, ea îl caută pe el, sunt singuri de scenă şi nimeni nu spune cine anume îi poate împiedica să se găsească.
Îți recomandăm:
În acelaşi timp, Charles Michel şi Ursula von der Leyen au lăsat proiectul „Nord Stream 2” la dispoziţia minţii şi imaginaţiei politicienilor care conduc în mod separat statele membre ale Uniunii Europene pentru a se certa în luna aprilie a anului trecut pentru scaunul de lângă preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, în timpul vizitei efectuate la Ankara de preşedintele Consiliului European şi de preşedinta Comisiei Europene.
Acel eveniment a avut loc în condiţiile în care ambii politicieni trebuiau să cunoască exact şi din timp unde se vor aşeza. Situaţia respectivă i-a fost reproşată însă preşedintelui Turciei, de parcă acesta ar fi fost plătit de Uniunea Europeană pentru a-i pune cu mâna în cameră pe Charles Michel şi Ursula von der Leyen sau pentru a le şopti acestora, în drum spre locul întâlnirii oficiale: „Vedeţi că şeful protocolului vostru a fost de acord să fie pus un singur scaun lângă mine şi acesta va fi ocupat de preşedintele Consiliului European deoarece are rangul mai mare decât doamna Ursula von der Leyen”.
Disputele foarte orgolioase din lojele politice existente la Bruxelles au lăsat proiectul „Nord Stream 2” pe mâna doamnei cancelar Angela Merkel – poate şi pentru faptul că a susţinut-o pe doamna Ursula von der Leyen pentru a ajunge în fruntea Comisiei Europene – şi astăzi asistăm la o schimbare dramatică şi tardivă în politica externă germană, pe fondul războiului de agresiune declanşat de autorităţile politice şi militare de la Kremlin, la 24 februarie 2022, împotriva unui stat suveran şi independent, Ucraina.
Încercând să înţelegem logica măsurilor aprobate de Angela Merkel pentru realizarea proiectului „Nord Stream 2”, ne-am îndreptat atenţia asupra primei conducte magistrale de petrol realizate în Europa de Est şi Centrală de Uniunea Sovietică. Astfel, am ajuns la comunicatul emis la 29 mai 1959 de agenţia sovietică de presă TASS şi care a avut următorul conţinut: „Potrivit hotărârii adoptate de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc se va construi o conductă principală de ţiţei prin care U.R.S.S. va livra ţiţei Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi R.D. Germane.
Îți recomandăm:
Specialiştii sovietici au elaborat schema generală a acestei conducte principale, care va avea o lungime de peste 4000 km începând în regiunea exploatărilor petrolifere din bazinul fluviului Volga
Ea va străbate aproape întregul teritoriu al părţii europene a R.S.F.S.R. (în prezent, Federaţia Rusă – nota P. Opriş), în R.S.S. Bielorusă (în prezent, Belarus – nota P. Opriş) se va bifurca: ramura de nord va transporta ţiţeiul în Polonia şi R.D. Germană, iar cea de sud în Ungaria şi Cehoslovacia.
Construcţia conductei va începe în anii următori. Potrivit calculelor oamenilor de ştiinţă şi economiştilor, prin această conductă gigantică se va putea transporta ţiţei brut într-o cantitate care să satisfacă complet nevoile Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi R.D. Germane. Gazul obţinut prin rafinarea ţiţeiului va servi ca materie primă de bază pentru dezvoltarea industriei chimice în aceste state.
Construirea conductei se va realiza pe bază de reciprocitate. U.R.S.S. va acorda ajutor tehnic la cererea ţărilor care participă la construcţia conductei. Specialiştii sovietici vor da consultaţii la proiectarea şi construirea unor sectoare ale conductei de ţiţei pe teritoriul fiecărui stat. Uniunea Sovietică va pune la dispoziţia ţărilor participante la construcţie utilaj şi maşini sub formă de închiriere”.
La sfârşitul lunii noiembrie 1959 a apărut în presa de la Bucureşti o informaţie lapidară cu privire la finalizarea de către proiectanţii sovietici a alcătuirii schemei generale a conductei magistrale de ţiţei „Prietenia”, iar la 8 ianuarie 1960 a fost publicată prima informaţie despre secţiunea poloneză
Aceasta trebuia să aibă o lungime de 700 km şi un diametru de peste 50 cm, iar pregătirile pentru construirea sa erau în acel moment în faza finală.
În paralel, potrivit unei informaţii apărute la 8 decembrie 1961 în presa de la Bucureşti, în Uniunea Sovietică se realiza conducta magistrală pentru transportul de gaz metan între Gazli (Uzbekistan) şi Sverdlovsk (în prezent, Ekaterinburg, Districtul federal Ural). Potrivit proiectului stabilit, conducta trebuia să aibă o lungime de 2200 km.
Revenind la conducta „Prietenia” pentru transportul de ţiţei, primul sector al său a fost inaugurat la Bratislava de către preşedintele Republicii Socialiste Cehoslovacia, Antonín Novotný (22 februarie 1962). Sectorul ungar al conductei a intrat în funcţiune în septembrie 1962 şi inaugurarea sa a avut loc la Szony în dimineaţa zilei de 13 octombrie 1962. Ambele sectoare au fost finalizate înainte de termenul stabilit de către proiectanţi şi de constructori.
Deoarece autorităţile de la Moscova se confruntau cu probleme la fabricarea în ţară a cantităţilor de ţevi de oţel cu diametru mare, necesare pentru conductele magistrale de petrol proiectate, acestea au acceptat o ofertă a companiei „Iavata Kokan”
Deşi autorităţile americane şi liderii statelor membre ale NATO impuseseră un embargou la livrările de tuburi de oţel pentru conductele de ţiţei din Uniunea Sovietică, guvernul japonez nu a ţinut cont de acest lucru şi a permis companiei „Iavata Kokan” să livreze 20.000 tone de tuburi de oţel în U.R.S.S. Prima tranşă de produse japoneze a fost expediată în luna martie 1963.
Din păcate, nu deţinem informaţii din care să rezulte că tuburile de oţel japoneze au fost utilizate şi la realizarea conductei „Prietenia”, pentru transportul de ţiţei sovietic în Europa de Est şi Centrală. Cert este faptul că sectoarele est-german şi polonez ale conductei au fost inaugurate în acelaşi an în care japonezii au livrat primele cantităţi de tuburi Uniunii Sovietice – mai întâi la combinatul de prelucrare a ţiţeiului din Schwedt (16 decembrie 1963), apoi în Polonia (28 decembrie 1963).
România nu a fost inclusă în acel proiect sovietic deoarece, în anul 1959, liderii celorlalte state membre ale C.A.E.R. aveau o idee generală despre resursele importante de petrol şi de gaz metan aflate la dispoziţia autorităţile de la Bucureşti
Mai mult decât atât, la mijlocul anilor ’50 a fost iniţiat un proiect de colaborare economică între România, R.D.G., Polonia şi Cehoslovacia pentru construirea la Chişcani a unui combinat de fabricare a celulozei şi hârtiei – în care urma să fie valorificat stuful care se recolta în Lunca şi Delta Dunării.
În schimbul ajutorului respectiv, autorităţile de la Bucureşti au discutat cu fiecare parte implicată în proiect despre modalitatea de achitare a bunurilor şi serviciilor oferite pentru acel combinat. De exemplu, în cazul Cehoslovaciei, autorităţile române au fost de acord să livreze energie electrică obţinută la termocentrala de la Iernut, alimentată cu gaz metan provenit din Podişul Transilvaniei. La rândul lor, liderii politici polonezi şi est-germani au dorit să primească petrol brut din România, pe care să îl prelucreze în ţările lor, aşa cum se stabilise în cazul petrolului livrat de sovietici prin conducta „Prietenia”.
Un răspuns clar la solicitările făcute în domeniul energetic de mai mulţi lideri ai unor ţări membre ale C.A.E.R. l-am găsit într-un document întocmit în aceeaşi perioadă
La 12 decembrie 1962, într-o şedinţă în care s-a aprobat poziţia delegaţiei române la Sesiunea a XVII-a a C.A.E.R. şi la şedinţa a III-a a Comitetului Executiv al Consiliului C.A.E.R., Alexandru Bârlădeanu a comentat astfel: „Ungurii şi ceilalţi nu cer să cumpere la preţ mondial (petrol din U.R.S.S. – nota P. Opriş). Preţurile mondiale sunt mai scumpe decât cel pe care îl cer sovieticii şi cu care le-au vândut ţiţei, mai scumpe decât vindem noi produsele petrolifere pe piaţa capitalistă. Noi, ca să pătrundem pe piaţa mondială, facem un efort şi vindem mai ieftin. Ei, cehii şi ungurii se leagă de această vânzare, pe care noi n-o facem în cantităţi mari şi spun [„] vindeţi-ne şi nouă la acelaşi preţ [”].
Noi le spunem că este o situaţie deosebită [„] încercaţi şi voi să pătrundeţi şi să vindeţi maşinile voastre la preţul mondial, dar nu reuşiţi, atunci nici noi nu putem să vindem produsele noastre la acest preţ [”] (subl.n.)”.
Îți recomandăm:
În zilele noastre, foarte mulţi politicieni, analişti şi jurnalişti critică diferite guverne din Europa care cumpără în continuare petrol şi gaze din Federaţia Rusă, fără să ţină cont de faptul că încă din anii ’60 a funcţionat un sistem politic şi economic (creat special de sovietici) pentru a asigura, pe de-o parte, o sursă mai ieftină de materii prime energetice pentru ţările europene comunizate cu forţa de Armata Roşie, iar pe de altă parte mai multe surse de produse finite europene destinate pieţei Uniunii Sovietice. Nu ne dăm seama încă dacă fostul cancelar Angela Merkel a ţinut cont de avantajele şi de dezavantajele care rezultă din cazul conductei „Prietenia” atunci când a aprobat şi, apoi, când Ursula von der Leyen nu s-a opus finalizării construirii gazoductului „Nord Stream 2”.
cuvinte cheie: Nord Stream 2


