Cristian China Birta
Doar bunele intenții nu sunt de ajuns. Mai ales dacă vin cu niște nefăcute.
Caz aplicat. Primesc cerere să particip ca invitat la un podcast. Adresat tinerilor care ar vrea niște sfaturi în carieră. Accept. Căci mi-s tare dragi tinerii, cred foarte tare în ei.
Și primesc de la cei care făceau podcastul un draft de acord pentru cedarea drepturilor de autor. Ceea ce în sine nu-i neapărat o problemă. Deși mi s-a părut ciudat. Căci am acordat sute de interviuri și am fost în zeci de podcasturi. Dar nu îmi aduc aminte să fi semnat ceva de genul. Sau, mă rog, nu la nivelul la care era acesta.
Pe scurt, dacă aș fi semnat acordul cu pricina, aș fi acordat firmei care făcea podcastul dreptul PE VIAȚĂ asupra a tot ceea ce am zis în podcast
Mai mult, firma respectivă putea să îmi folosească vorbele ca să vândă sau/și să dea cu împrumut tot felul de servicii și produse de le aveau ei în portofoliu.
Adică să facă bani. Să obțină niște beneficii. În vreme ce io nimica nimicuța. Ceea ce, oricum o sucim și o învârtim, nu-i corect. Principal vorbind. Dar și buzunărește vorbind.
Iar cea mai ciudată prevedere din respectivul acord mi s-a părut asta: le dădeam dreptul să îmi folosească numele, imaginea și BIOGRAFIA ca să facă ce vor cu ele. Deci, cum?
În fine. Le-am zis că nu e ok, că nu semnez așa ceva. Și le-am dat varianta modificată. Adică fără prevederile alea de mai sus.
Au zis că așa nu mai vor să facem podcastul. De unde deduc că ei nu podcast vor. Ci alea de le-am zis mai sus.
Și uite așa am ratat o ocazie de a deveni celebru. În unele cercuri, desigur.
Aia zic.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: Cristian China Birta
