Neutralitatea Austriei și mulsul vacii austriaco-americane de către Uniunea Sovietică (1945-1955)
În mass-media internațională a apărut zilele trecute o idee privind statutul de neutralitate pe care Ucraina ar trebui să îl accepte, în scopul încetării operațiunii de invadare a țârii de către armata imperialistă rusă. În acest sens a fost menționat statutul similar pe care îl au alte două state din Europa: Austria și Suedia.
Deoarece neutralitatea Austriei este mai ușor de abordat și analizat cu ajutorul documentelor și a informațiilor pe care le-am adunat pentru cu totul alte scopuri, îndrăznim să schițăm câteva idei despre aceasta, pentru a se înțelege problemele cu care s-ar putea confrunta Ucraina, în cazul în care ar discuta despre statutul de neutralitate solicitat imperativ de liderul Federației Ruse, Vladimir Putin.
Mai întâi, se cuvine să explicăm ce anume caută un animal blând și răbdător în titlul articolului
Ca urmare a lansării în anul 1948 a celebrului „Plan Marshall”, autoritățile de la Viena au primit un ajutor economic de 1,5 miliarde de dolari din partea guvernului S.U.A. (dintr-un total de 13,6 miliarde, alocate de autoritățile de la Casa Albă pentru întregul Program de Reconstrucție Europeană – denumirea oficială a „Planului Marshall”). Acel ajutor s-a derulat pe parcursul a patru ani și doar Islanda s-a situat înaintea Austriei, în ceea ce privea suma de dolari care revenea, statistic, fiecărui cetățean: 209 dolari pentru un islandez, respectiv 130 de dolari pentru un austriac.
Din păcate pentru autoritățile de la Viena, situația politică a țării era complicată din cauza Anschluss-ului realizat în anul 1938 de Adolf Hitler și de autoritățile de la Berlin și de pătrunderea pe teritoriul austriac, în primăvara anului 1945, a unităților militare sovietice, americane, britanice și franceze. Ocupația străină a fost diferită în cele două părți ale țării după încetarea celui de-al doilea război mondial, teritoriul deținut temporar de autoritățile sovietice fiind exploatat economic în mod sălbatic, comparativ cu zonele ocupate de americani, britanici şi francezi. Mai mult decât atât, punerea în aplicare a Planului Marshall în Austria, în anul 1948, a permis autorităților sovietice să obțină niște avantaje economice pe care austriecii obișnuiți le-au comentat ironic, sub forma „Rusia mulge vaca (austriacă) hrănită de America”.
Principala problemă din Europa era însă statutul Germaniei după război și autoritățile de la Kremlin s-au încăpățânat până la începutul lunii februarie 1955 să considere cazul Austriei indisolubil legat de încheierea unui tratat de pace între Germania (care era deja împărțită în două) și cele patru Mari Puteri: U.R.S.S., S.U.A, Marea Britanie și Franța
Din punct de vedere militar și al reliefului, Austria era împărțită în două zone diferite. Partea de est a țării era formată dintr-o câmpie care nu permitea organizarea unei apărări solide și aceasta se afla de la începutul lunii martie 1945 sub ocupație sovietică. Viena, câmpurile petrolifere și principalele instalații de rafinare a țițeiului din țară se aflau sub controlul înaltului comisar sovietic din Comisia Aliată de Control, Aleksei Şeltov, în timp ce partea de vest a țării, muntoasă și lipsită de resurse economice importante, revenea aliaților occidentali.
Analizând situația geostrategică a Austriei în februarie 1949, înaltul comisar britanic din Comisia Aliată de Control, generalul Alexander Galloway, a afirmat faptul că nu existau nici intenții și nici posibilități din partea N.A.T.O. pentru a apăra Austria (chiar dacă unitățile sovietice se retrăgeau, ipotetic, din partea de est a țării) și acesta a fost motivul pentru care autoritățile de la Viena nu au primit nici o invitație pentru a adera la alianța Nord-Atlantică.
Îți recomandăm:
Neutralitatea Austriei
La rândul său, generalul american Omar Bradley considera în luna octombrie 1949 că pozițiile deținute de armata americană în Austria nu puteau fi păstrate din punct de vedere militar
Drept urmare, în planurile de apărare întocmite de experții militari ai N.A.T.O. în perioada 1949-1955 s-au prevăzut doar apărarea Tirolului (obiectiv francez) și a Alpilor din zonele Salzburg și Carintia și menținerea comunicației alpine Villach-Tarvisio, dintre Austria și Italia.
Deși situația din punct de vedere militar era în defavoarea aliaților occidentali, aceștia încercau să creeze un stat democratic atâta vreme cât comuniștii austrieci erau înfrânți complet în alegerile electorale – așa cum s-a întâmplat în luna noiembrie 1945. Problema respectivă a fost sesizată de sovietici și, în raportul întocmit despre anul 1949 la Divizia de Afaceri Interne a sovieticilor din Comisia Aliată de Control existentă în Austria, s-a menționat astfel: „Guvernul austriac s-a arătat a fi o organizație de agenți ai imperialismului anglo-american și a urmat în activitățile sale o politică antisovietică și reacționară ascuțit pronunțată”. Cu toate acestea, Andrei Jdanov a comunicat conducerii Partidului Comunist din Austria că „separarea estului Austriei de restul țării nu era o opțiune pentru Uniunea Sovietică”.
În același timp, între Uniunea Sovietică, pe de-o parte, și S.U.A., Marea Britanie și Franța, pe de altă parte, existau diferende majore în alte probleme
De exemplu, la Conferința miniștrilor de Externe ai celor patru țări menționate (care a început la Moscova, la 10 martie 1947), Viaceslav Molotov a solicitat ca regiunea Carintia să fie preluată de către autoritățile iugoslave, iar autoritățile sovietice să primească toate bunurile deținute de germanii din Austria înainte de Anschluss, precum și toate societățile și bunurile mobile și imobile obținute de germani în Austria după 12 martie 1938 (inclusiv prin forță sau prin fraudă).
În mod normal, în al doilea caz, societățile şi bunurile trebuiau să revină austriecilor și aliații occidentali au înțeles că autoritățile de la Moscova încercau să extindă prevederile acordurilor de la Potsdam și să preia controlul asupra celei mai mari părți a economiei austriece. Divergențele ireconciliabile în chestiunea Carintiei (aliații occidentali s-au opus în mod categoric cedării sale Iugoslaviei) și în problema „capitalurilor germane” aflate în Austria au provocat eșecul discuțiilor inițiate pentru încheierea unui tratat care să permită retragerea trupelor străine din Austria și reapariția statului austriac independent.
Îți recomandăm:
Neutralitatea Austriei
Deteriorarea gravă a relațiilor personale dintre Iosif Stalin şi Iosip Broz Tito a condus în 1949 la renunțarea de către negociatorii sovietici la susținerea poziției iugoslave privind revendicarea Carintiei, însă proiectul de tratat întocmit în acel an era în continuare subminat de solicitările pe care le făceau autoritățile de la Moscova în cazul „capitalurilor germane” aflate în Austria
A urmat, în octombrie 1949, decizia membrilor Biroului Politic al Partidului Comunist (bolșevic) al U.R.S.S. cu privire la blocarea negocierilor referitoare la încheierea unui tratat de pace cu Austria, în condițiile în care conflictul dintre Iosif Stalin și Iosip Broz Tito se agrava de la o zi la alta.
Justificările (de tip acuzații) prezentate de reprezentanții sovietici aliaților occidentali nu au permis deblocarea negocierilor timp de cinci ani. În momentul de față, putem doar să presupunem faptul că era vorba despre încercări ale autorităților de la Kremlin de a bloca orice tentativă a autorităților de la Viena de a adera la N.A.T.O. la un moment dat, deși între Republica Federală Germania și Italia se află Elveția, iar prelungirea spre est a Munților Alpi, în Austria, putea să creeze probleme alianței Nord-Atlantice. În cazul în care autoritățile de la Bonn erau acceptate în N.A.T.O., alianța occidentală era împărțită geografic de două țări, Elveția și Austria, și de un lanț muntos extrem de dificil de traversat.
În documentele sovietice din epoca respectivă apar frecvent referiri la „garanții complete” și „neutralitate”, care ne reamintesc de războiul de agresiune declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022
De exemplu, în luna noiembrie 1952, Boris Novikov (corespondent al agenției de presă TASS) a discutat cu jurnalistul elvețian Nikolaus Basseches și a afirmat că Uniunea Sovietică „ar putea părăsi Austria numai după ce (au fost) date garanții complete că Austria, după retragerea forțelor de ocupație (sovietice, americane, britanice și franceze – nota P. Opriș), nu va deveni un stat-satelit american și nici german și, ca atare, membru al pactului atlantic. Moscova va părăsi Austria în momentul în care independența politică și economică a Austriei ar fi garantată deplin, cu alte cuvinte un fel de neutralitate pozitivă a Austriei”.
Ideea neutralității nu era nouă. Aceasta a fost susținută în anul 1946 de liderii comuniști austrieci, în timp ce adversarii lor din partidele mari cu orientări occidentale doreau să fie aplicat modelul elvețian, iar liderii Partidului Socialist se pronunțau pentru o situație „fără alianțe”.
În paralel, în Occident se derulau acțiuni de îmbunătățire a relațiilor cu Republica Federală Germania, în contradicție cu opoziția exprimată de autoritățile sovietice și de liderii comuniști est-germani. Reprezentanții S.U.A., Marii Britanii și Franței au acceptat, printre altele, să pună capăt regimului de ocupație din Republica Federală Germania, semnând la Bonn, împreună cu cancelarul Konrad Adenauer, la 26 mai 1952, Tratatul privind relațiile dintre cele trei Puteri și R. F. Germania, cunoscut și sub denumirea de Tratatul comun.
Imediat după semnarea documentului respectiv, autoritățile de la Moscova au reacționat, condamnând încheierea sa fără să se țină cont de părerea lor și subliniind că au fost încălcate acordurile de la Postdam din anul 1945
Reacția aceasta nu era deloc o surpriză. Reprezentanții statelor semnatare a Tratatului de la Bonn cunoșteau poziția U.R.S.S. în privința Germaniei Federale – Kremlinul nu o recunoștea ca stat suveran – și demersurile insistente prin care diplomația sovietică încerca să-și mențină dominația în Republica Democrată Germană.
Încheierea Tratatului comun a permis cancelarului Konrad Adenauer să participe de pe poziții egale, alături de reprezentanții Franței, Italiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului, la ceremonia semnării la Paris, la 27 mai 1952, a tratatului privind înființarea Comunității Defensive Europene.
Planul alcătuirii Comunității Defensive Europene a suferit la 30 august 1954 o lovitură de grație tocmai din partea Franței. După dezbateri politice foarte aprinse, Adunarea Națională franceză a refuzat să includă pe ordinea de zi discutarea „Planului Pleven” în forma stabilită la Paris, la 27 mai 1952, fapt ce a condus în mod automat la destrămarea întregului proiect al Comunității Defensive Europene (CDE).
Poziția adoptată de Adunarea Națională franceză față de CDE a determinat intensificarea eforturilor S.U.A. și ale statelor vest-europene de integrare a Germaniei Federale în structura de securitate euro-atlantică (N.A.T.O.) și în cea europeană (Uniunea Occidentală)
Autoritățile de la Washington au urmărit ca, în paralel cu dezvoltarea organizațiilor de securitate europene, să mențină Organizația Tratatului Atlanticului de Nord într-o poziție care să-i permită să acționeze pentru descurajarea oricărei agresiuni ce putea fi săvârșită de URSS și de statele aflate în sfera de influență sovietică.
Această atitudine a fost benefică pentru Casa Albă și Europa Occidentală în momentul în care politicienii francezi nu au ratificat „Planul Pleven” în forma sa din anul 1952. Rezultatul imediat al acelei politici preventive a fost organizarea la Londra a unei conferințe la care au participat miniștrii de Externe din Belgia, Canada, Franța, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, R.F. Germania și S.U.A. Astfel, în perioada 28 septembrie – 3 octombrie 1954, în capitala Marii Britanii au fost adoptate o serie de propuneri care vizau următoarele probleme:
– restabilirea suveranității Republicii Federale Germania;
– aderarea Republicii Federale Germania la N.A.T.O., urmând ca guvernul de la Bonn să alcătuiască și să pună la dispoziția Alianței Nord-Atlantice 12 divizii și 1.000 de avioane de luptă;
– angajarea Marii Britanii în menținerea pe teritoriul vest-german, în permanență, a unor efective și mijloace militare echivalente cu cele care se aflau deja în R.F.G. la data de 3 octombrie 1954;
– includerea Republicii Federale Germania și a Italiei în Uniunea Occidentală;
– autoritățile vest-germane au acceptat să nu fabrice arme nucleare, bacteriologice sau chimice, proiectile teleghidate, bombardiere și unele tipuri de nave de război.
Ca urmare a hotărârilor adoptate la conferința de la Londra, în perioada 19-23 octombrie 1954 s-a desfășurat la Paris o nouă conferință a statelor care au participat la reuniunea din septembrie 1954, din capitala Marii Britanii
Cu acel prilej au fost adoptate decizii importante pentru statele occidentale, care au influențat sistemele de securitate colectivă din Europa. De asemenea, s-a recunoscut suveranitatea Republicii Federale Germania și, în mod implicit, sfârșitul regimului de ocupație al celor trei Mari Puteri, instaurat după terminarea celui de-al doilea război mondial. Din octombrie 1954, trupele americane, britanice și franceze au staționat pe teritoriul vest-german în baza unui acord încheiat cu guvernul de la Bonn.
Tot la Paris a fost adoptată o decizie privind reorganizarea Uniunii Occidentale și includerea Germaniei Federale și Italiei în rândurile sale, iar denumirea organizației a fost schimbată, devenind Uniunea Europei Occidentale (UEO). Totodată, Republicii Federale Germania i s-a permis să își alcătuiască un stat major propriu și o armată formată din circa 500.000 de militari (12 divizii), cu mari unități de tancuri și de aviație (circa 1000 de avioane de luptă). Consiliul ministerial al N.A.T.O. a decis la Paris integrarea Republicii Federale Germania în Alianța Nord-Atlantică, a întărit competențele Comandamentului Suprem NATO pentru Europa și a limitat, de comun acord cu guvernul de la Bonn, tipurile de armament pe care le puteau realiza inginerii germani în propria țară.
Este de remarcat faptul că, spre deosebire de deciziile/ordinele date de Iosif Stalin autorităților din țările socialiste în ianuarie 1951, pentru începerea unui masiv program de înarmare, în Occident s-au desfășurat negocieri permanente cu privire la alcătuirea sistemelor de securitate vest-european și euroatlantic
Chiar dacă dezbaterile au durat destul de mult, acestea au condus în cele din urmă la adoptarea unor soluții care să-i mulțumească pe reprezentanții tuturor statelor membre ale N.A.T.O.
Hotărârile adoptate la conferințele de la Londra și Paris au provocat proteste ale autoritățile de la Moscova, în condițiile în care, la sfârșitul lunii august 1954, acestea erau mulțumite deoarece politicienii francezi nu au votat ceea ce au propus conaționalii lor din Adunarea Națională în anul 1950 şi ceea ce au semnat reprezentanții Franței la Paris, la 27 mai 1952, pentru înființarea Comunității Defensive Europene. Neînțelegerile dintre politicienii francezi referitoare la CDE au fost o adevărată mană cerească pentru autoritățile de la Moscova și diplomații sovietici, conduși de Viaceslav Molotov, au fost foarte mulțumiți, probabil, de rezultatele campaniei lor de propagandă desfășurată în perioada 1952-1954 în scopul destrămării N.A.T.O. și alungării forțelor militare americane din Europa cu ajutorul politicienilor care se succedau la putere la Paris.
Deoarece hotărârile adoptate în octombrie 1954 la Paris au început să fie aprobate de parlamentele statelor membre ale N.A.T.O., inclusiv de Adunarea Națională franceză, autoritățile sovietice au schimbat modul de abordare în cazul Austriei. Astfel, la 8 februarie 1955, Viaceslav Molotov și-a nuanțat poziția dură, de blocare permanentă, exprimată timp de cinci ani, însă nu a renunțat la legătura dintre semnarea unui tratat de pace cu Germania și încheierea Tratatului de Stat cu Austria.
Deoarece am ajuns la acest punct, este necesar să explicăm faptul că, practic, reprezentanții guvernului de la Viena nu semnau un tratat de pace deoarece Austria nu a existat ca stat începând din martie 1938, însă a fost angajată în cel de-al doilea război mondial din cauza autorităților de la Berlin, care au anexat-o la cel de-al treilea Reich
Formula agreată de diplomații celor patru Mari Puteri în acel caz a fost „Tratat de Stat”, nu tratat de pace.
Revenind la ratificarea acordurilor de la Paris, a devenit evident în luna martie 1955 faptul că autoritățile franceze şi vest-germane nu se mai confruntau cu probleme care să împiedice deciziile politice convenite în octombrie 1954. De aceea, autoritățile sovietice au devenit mai flexibile şi, la 29 martie 1955, a fost prezentată public informația privind invitarea la Moscova a cancelarului austriac Julius Raab. Acesta a ajuns în capitala Uniunii Sovietice la 11 aprilie 1955 și, în schimbul promisiunii pe care a făcut-o de a menține Austria în situație de neutralitate și de a nu permite niciodată crearea de baze militare străine pe teritoriul austriac, a primit de la autoritățile sovietice asigurări privind retragerea trupelor de ocupație din Austria până la sfârșitul acelui an.
În zilele care au urmat, negociatorii austrieci și sovietici au discutat și au pus la punct documentele privind „capitalurile germane” aflate în Austria, despre care am menționat mai sus. Autoritățile de la Moscova au acceptat atunci un schimb foarte convenabil: Uniunea Sovietică primea anumite mărfuri din Austria timp de 7-10 ani (pentru bunurile germane pe care armata sovietică le-a confiscat și capturat în anul 1945 pe teritoriul austriac și care existau în primăvara anului 1955) și a cedat autorităților de la Viena drepturile pe care le avea asupra câmpurilor petrolifere și a rafinăriilor austriece, în schimbul unei mari despăgubiri: 10 milioane de tone de țiței, livrabile în 10 ani (cantitatea respectivă a fost redusă la 6 milioane de tone în anii 1958 și 1960).
Tratatul de Stat dintre Austria, pe de-o parte, şi cele patru Mari Puteri, pe de altă parte, a fost semnat la Viena la 15 mai 1955, la doar o zi după ce, la Varșovia, a fost încheiat un tratat de alianță militară între Uniunea Sovietică, Albania, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și Republica Democrată Germană
Sincronizarea era obligatorie în acest caz deoarece în România și Ungaria se aflau trupe sovietice și cele două state erau obligate, conform Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947), să le mențină pe teritoriile lor până la încheierea Tratatului de Stat prin care Austria redevenea stat independent și trupele sovietice se retrăgeau din acea țară.
Începând de la 15 mai 1955, unitățile armatei sovietice au staționat pe teritoriile României și Ungariei ca urmare a obligațiilor asumate de liderii comuniști ale celor două state în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia, fără să existe, inițial, un acord strict referitor la staționarea respectivă.
Îți recomandăm:
cuvinte cheie: Neutralitatea Austriei
